Simona Miclău, oameni care unesc
Scroll
Simona Miclău
Simona Miclău. Țineți minte numele ăsta. În câțiva ani, vom merge la Prigor în loc de Paris și ne vom posta pe net cu #wokeuplikethis în județul Caraș-Severin. Ea nu respectă foarte bine descrierea de mai sus. Nu cred că s-a întrebat vreodată “Ce-ar fi dacă?”, că n-are timp să viseze cu ochii deschiși, atât timp cât poate să FACĂ deja lucrurile să se întâmple.
Hai s-o luăm cu începutul. Era ziua când am ajuns în Caraș-Severin, la Prigor. Abia se instalase și ultima bornă în județul prin care trece cel mai lung traseu de pe Via Transilvanica (256 de kilometri). O doamnă ne așteaptă la intrarea în sat să pornim împreună în drumeție. Unul dintre noi a avut o căpușă, așa că cerem primul lucru un antibiotic, dacă are. Doamna cea drăguță dispare și revine în 10 minute cu pastilele, apă și sucuri reci. Și începe cu istoria, legendele, frumusețile din Caraș, minunea care e Prigorul. Îmbrăcată lejer, în blugi, ie și încălțări comode, nu mi-e clar cine e, dar la cât de frumos vorbește sigur e vreun ghid, că are și carismă să ne țină acolo prezenți, deși afară sunt 389746 de grade și noi suntem obosiți.
– A fost o surpriză pentru noi, am fost sunați că traseul Via va trece pe aici și ne-am mișcat super repede. Le-am și spus domnilor de la Tășuleasa că, indiferent de oră, noi suntem oricând gata să ajutăm să instalăm bornele. Noi, la primărie (stai, ce?) nu lucrăm 8 ore pe zi. Ne facem programul încât să acoperim 24/7, în caz de nevoie. Haideți, mai beți apă, că o să pornim la drum.
Ciudat Prigorul ăsta. Au ghizi angajați la primărie, ce tare!
eram în șlapi, pantaloni scurți
– Vai, să vă spun că au venit într-o vineri pe la 5. M-au sunat că vin, am strâns repede oamenii și i-am așteptat cu bornele. Era o zi ca asta, toridă, eu eram în șlapi, pantaloni scurți, am fugit repede să ne punem pe treabă. Și ajung televiziunile, forfotă mare, e și domnul Alin Ușeriu, facem cunoștință, mai este un domn cu ei, parcă îl cunosc de undeva. Și zice Alin “Suntem aici cu toții, vedeți cu cine am venit, este formula completă”. Iar eu zic, ca să nu mă fac de râs: “Acum faceți prezentările complete, dacă tot ați început”. Mai să leșin! Eu, primărița comunei Prigor, l-am așteptat pe Prințul Nicolae în șlapi și tricou! Dar să știți că nu m-am simțit nicicum, nu îmi pun niciodată steagul pe umăr când e de muncă. Pun osul la treabă, e mai important decât să mă înfășor în drapel.
Fix ca doamna primăriță am făcut și eu. Eram fascinată de cât de frumos vorbește femeia asta ghid, acum eram complet impresionată de cum vorbește doamna primăriță. O pornim la drum. Fără așteptări prea mari. Acum, sincer, după ce vezi Bucovina, e greu să crezi că te poate impresiona Caraș-Severin. Click, click, click, stai, click, vai, nu se poate, Doamne, ce e asta.
am deschis poarta spre Narnia
Ăștia eram noi cu telefoanele parcurgând cam 2 metri în 20 de minute, impresionați de priveliști. Păduri ca în poeziile marilor scriitori, luminiș, lacuri, pârâiașe din care săreau, la propriu, păstrăvii.
– Uite aici vrem să punem un grătar și tot necesarul, undițe, ca oamenii să campeze și să mănânce un păstrăv”, o auzeam vag pe doamna primăriță, că nu mai știam niciunul ce se întâmplă cu noi. Pornisem pe un drum de țară, ca să bifăm și traseul ăsta și am deschis poarta spre Narnia.
– Iar aici puteți bea apă din pârâu, haideți, încercați, e rece și bună. Umpleți-vă sticlele, chiar, vreau să pun aici niște pahare cumva, să știe lumea că e apă potabilă. Sau o cană, dar acum cu pandemia… Ne mai gândim, vedem care e cea mai bună soluție. Continuăm?
– Câți kilometri mai avem?
– Trei. Mai rezistați?
9 butoaie de galbeni
Dacă mai rezistăm? Voiam să mai facem încă 300 prin Narnia de România, așa că mai trăgeam de timp mințind că ne tragem sufletul. Sau poate nici nu mințeam. Ne trăgeam sufletul, dar nu de oboseală. Ci de miracol. Nu degeaba i se spune Valea Miracolelor acolo, în Caraș-Severin. Se spune că pe drumul ăsta a mers și Mihai Viteazu când a venit să-și caute oștirea. Legenda mai zice că ar fi și un munte de galbeni, de atunci de când 40 de haiduci au trecut cozașca (dealul), dar 20 au trădat și au rămas cu 9 butoaie de galbeni pe care le-au ascuns în zonă. „Încă mai vin oameni să îi caute”, ne spune doamna primăriță și noi o credem pentru că am văzut deja comoara. Nu e în butoaie și nu e nici ascunsă. Se întinde în fața ta, pe 256 de kilometri care ți se par puțini și pe care i-ai face în fiecare zi, ca într-un film cheesy, descoperind de fiecare dată cât de frumos e traseul Via Transilvanica aici, prin Caraș-Severin, unde magia nu doar că există, dar ți se întâmplă și te face să crezi că nimic nu e imposibil, că, uite, poți să schimbi lumea chiar și în șlapi și tricou.
