Robert este unul dintre oamenii de poveste pe care i-am întâlnit pe Via Transilvanica. Cel mai zâmbăreț drumeț a apărut în calea noastră când noi aveam cam 30 de km parcurși și ne era cald, ne era somn, ne era sete, dar ce nu ne era? El avea 85 de km și radia de fericire. „Am decis să fac Via Transilvanica, din simplul fapt că, deși am o dizabilitate, ador să calatoresc, ador să fac fotografii! Și pentru a îmi arăta mie, dar și oamenilor că o dizabilitate nu înseamnă că nu poți să fii activ ca persoană. Practic, chiar mama a fost cea care mi-a zis de Via Transilvanica, ea văzând articolul pe net. Mama a fost mereu cu mine, deși mamele sunt protectoare, dar ea mereu a știut care e limita cu mine, adică și când eram mic, mă lăsa să ies cu prietenii, să ne plimbăm, să jucăm fotbal, chiar dacă uneori mă răsturnau din scaunul cu rotile”.

Ne blocăm un pic cu întrebările, sau poate avem prea multe. Ne uităm la Robert ca la un erou, deși nu îi place să-l numim așa. Deloc. Nu crede că lumea în general trebuie salvată, ci lumea ta. “Tu trebuie să fii erou doar pentru tine. Dacă tu nu te ajuți pe tine, nimeni nu poate să o facă. Nu vreau să fiu neapărat un exemplu, ajunge și dacă sunt doar un mesaj și, anume, dacă vrei să faci ceva pentru tine, să fii mai bun, să ajungi departe, atunci fă acest lucru pentru tine, nu pentru că au făcut-o și alții. Fii tu, pentru tine! Și nu renunța niciodată la tine, oricât de greu ar fi”. Robert are 35 de ani și are o boală genetică rară, numită amiotrofie musculară spinală, pe scurt SMA, adică musculatura se atrofiază tot mai tare cu trecerea anilor, dar nu are cuvântul “nu pot” în vocabular: “Trebuie să accepți și să consideri boala un fel de partener al vieții tale, cu bune și rele, și dacă nu înveți să trăiești cu el în simbioză la un moment dat te va învinge. Dar eu urăsc să mă dau bătut”.