Maxim Dumitraș, oameni care unesc
Scroll
Maxim Dumitraș
“Uiteeee bornaaa!” ar putea fi sloganul nescris al Viei Transilvanica. De o greutate fantastică (230 de kg), bornele de pe Via sunt luminițele de la capătul tunelului, sunt prima gură de apă când ți-e sete. Borna e semnul că ești pe drumul cel bun (la propriu, de data asta), că a mai trecut încă un kilometru și, deși picioarele poate nu sunt de acord, inima și curiozitatea te duc mai departe ca să vezi “Ia, borna asta cum mai arată?”. Sunt 1057 de borne în momentul ăsta pe Via, dar în total vor fi 1400. Este, de fapt, cea mai mare expoziție în aer liber, la care au lucrat artiști, din România cei mai mulți, dar și din Bulgaria. Preferatul nostru (și nu pentru că am povestit la Tășuleasa cu el, la un pahar de vin) este Maxim Dumitraș (63 de ani), un sculptor de excepție care ne-a spus povestea lui și brusc povestea lui n-a mai fost doar a lui, ci a noastră și a voastră, cei care veți face Via Transilvanica.
Bornele de pe Via sunt realizate din andezit, pentru că “este o piatră care nu are moarte, rezistă sute de ani”, așa cum drumul care unește merită să trăiască infinit. Maxim Dumitraș alintă Via cu “Drumul prieteniei”, pentru că Via se întinde între două pietre de hotar care se numesc “verigi”, cadoul sculptorului pentru Via și pentru toți cei care o parcurg. Fix asta face Via. Plecăm străini la drum, ne întâlnim cu necunoscuți din toată lumea, pentru ca la final să devenim prieteni.
uneori nici nu știu ce o să iasă
– De ce prietenie?
– Pentru că este unul dintre cele mai sincere și frumoase sentimente.
– Cine e prietenul dumnevoastră cel mai bun?
-…
– E și soția lângă, aveți grijă ce răspundeți!
– (râde) Ei, dar știe și ea. E sculptura. E puțin spus sculptura. E harul ăsta divin, care nu e al meu neapărat. Cineva vorbește și creează prin mine. Ba chiar, simt de multe ori că nu mai am eu controlul atunci când lucrez. Și până nu văd piatra și încep să creez, uneori nici nu știu ce o să iasă. Sunt dirijat de undeva, de sus.
– Pentru că este unul dintre cele mai sincere și frumoase sentimente.
– Cine e prietenul dumnevoastră cel mai bun?
-…
– E și soția lângă, aveți grijă ce răspundeți!
– (râde) Ei, dar știe și ea. E sculptura. E puțin spus sculptura. E harul ăsta divin, care nu e al meu neapărat. Cineva vorbește și creează prin mine. Ba chiar, simt de multe ori că nu mai am eu controlul atunci când lucrez. Și până nu văd piatra și încep să creez, uneori nici nu știu ce o să iasă. Sunt dirijat de undeva, de sus.
Îl credem pe cuvânt, pentru că nu are nevoie să impresioneze Maxim Dumitraș, sculptorul lăudat în toată lumea, cu mii de expoziții peste tot. În comunism i-a fost cel mai greu. Nu greu. Imposibil. A refuzat să facă orice expoziție omagială, indiferent de costuri. Dar știa că o să treacă și perioada asta grea din istoria noastră. Nu grea. Imposibilă.
Când eram mic aveam un mentor
– De unde știați?
– Când eram mic aveam un mentor, ca să zic așa. Iosif Ioan Balu, un istoric, a lucrat la fundațiile regale, în zona culturii. Comuniștii l-au băgat la închisoare, dar când a ieșit a venit în Sîngeorz-Băi și lucra la muzeu. Și îmi tot spunea <<Max, TREBUIE să se termine, nu îți pierde speranța. Crezi și creează în continuare, nu face compromisuri, trebuie să se termine>>. Mi-aduc aminte că venea securistul des să-l controleze, trebuia să scrie un raport în care să-l laude, să spună că e pe drumul cel drept. Într-o zi a intrat securistul la mine în atelier și a văzut icoanele pe sticlă.
– Când eram mic aveam un mentor, ca să zic așa. Iosif Ioan Balu, un istoric, a lucrat la fundațiile regale, în zona culturii. Comuniștii l-au băgat la închisoare, dar când a ieșit a venit în Sîngeorz-Băi și lucra la muzeu. Și îmi tot spunea <<Max, TREBUIE să se termine, nu îți pierde speranța. Crezi și creează în continuare, nu face compromisuri, trebuie să se termine>>. Mi-aduc aminte că venea securistul des să-l controleze, trebuia să scrie un raport în care să-l laude, să spună că e pe drumul cel drept. Într-o zi a intrat securistul la mine în atelier și a văzut icoanele pe sticlă.
M-a rugat să-l învăț să picteze icoane pe sticlă, mi-a devenit elev și chiar a avut o expoziție. Venea și mai des la noi, chipurile în control la Balu, dar el, de fapt, venea să ia lecții de la mine și l-a lăsat în pace pe Balu. Cel mai mult îmi pare rău că nu a apucat Revoluția, a murit înainte să vadă că, așa cum îmi spunea mie zilnic, chiar s-a terminat.
absențele încercuite
Stilul lui Maxim Dumitraș are în centru “absențele încercuite”. Umple golul. Face o poveste din nimic. Așa cum Brâncuși a pus pasărea în zbor pe soclu, ca pasărea să rămână totuși în văzduh, acolo unde îi e locul, “așa și eu lupt pentru ca golul să fie plin, pentru ca nimicul să se transforme în poveste, în imaginație, în ce vede privitorul”. Absențele încercuite sunt de fapt felul în care sculptorul a ieșit din comunism, a văzut speranța, pardon, a încercuit speranța.
“Este victoria noastră de-a fi liberi, de-a fugi din rău, de-a nu mai fi constrânși și îngrădiți”.
Și asta vrea să simtă și oamenii de pe Via Transilvanica. Să uite de fugă, de acum, urgent, rapid, scroll, post, arde, mail, taskuri, goană. Să se bucure de viață și de libertate, de simplu și de prietenie. Cu ceilalți drumeți, cu natura, cu trecutul lor. Din bornă în bornă să știe că sunt pe drumul cel bun, că uneori vor pierde controlul, picioarele vor tremura, dar sufletul se va încărca din bornă în bornă, de fiecare dată cu altă energie, altă poveste, altă amintire – fiecare bornă cu rostul și sensul ei, ca să ne găsim noi rostul și sensul până la final de hotar.
