Badea Costan, oameni care unesc
Scroll
Badea Costan
1400 de km în 10 zile. Mii de stări, sute de emoții, zeci de oameni și poveștile lor. Pentru că Via Transilvanica nu e nici despre borne, nici despre traseu, mâncare sau peisaje. Deși ele sunt fantastice. Via Transilvanica e despre oameni. Am plecat alături de Cronicari Digitali și Raiffeisen Bank pe Via să îi cunosc pe oamenii care au transformat “Ce-ar fi dacă?” în “Hai să facem!”.
Era ziua 2 când am urcat un deal, vai, ce deal!, ca să ajungem la Badea Costan sau Costan Opincarul, cum e cunoscut în Bucovina, singurul meșter (sau “magician” e cuvântul, cum se zice corect?) care mai face opinci în toată regiunea. Atât știam despre el, că are 81 de ani și face opinci. Cu gândul ăsta urcam dealul (sincer, părea Himalaya) pe căldură și ne încurajam unul pe altul că se poate. Badea Costan ne aștepta în poartă ca un bunic care își așteaptă nepoții și uite că tot nu mai ajung. Cu apă rece proaspăt scoasă din fântână și un pic surprins de felul (sau “halul” e corect?) în care arătam. “Apăi, eu fac drumul ăsta mereu, cu precădere duminica, merg la biserică”. “Pe jooos?”. Pe jos. “Păi și nu vă e greu?”, am întrebat, deși “imposibil” era cuvântul pe care-l căutam. “Apăi, nu, doar n-oi sta doar aici, singur în vârf de munte”. “Și iarna?!”. “Iarna chiar e mai ușor de mers, prin zăpadă. Hai să vă cânt ceva până vă veniți în fire”. Și-a început. La vioară. Nu știu dacă de la drum, căldură, oboseală, ni s-a oprit un pic inima și ni se părea că halucinam, dar Badea Costan cânta la vioară atât de frumos, de parcă eram în Alice, Țara Minunilor, pardon, Bucovina, Țara Minunilor. Noi nu ne-am revenit în fire curând, așa că a continuat cu fluierul. Eram deja îndrăgostiți și uitasem de ce suntem acolo. Să facem Via, să punem întrebări, să aflăm povești. Mai încercam câte o întrebare timidă, dar Badea răspundea rar și așezat. “Lăsați telefoanele, nu vreți să și dansați, dacă tot cânt?”. Acela a fost momentul în care am cerut să vedem atelierul în care face opincile.
“atelierul” bunicilor noștri
Ce să dansăm, că încă ne tremurau picioarele. Ni se tăiaseră picioarele de atâta frumusețe. Sau de la drum. Sau de la pălinca proaspăt scoasă și ea la înaintare. Sau de la toate.
Atelierul nu vă imaginați că era chiar atelier. Era un hambar, poate șură? Care arăta muncit. Așa cum arată “atelierul” bunicilor noștri, cu de toate, cu crăpături prin care intră lumina, cu praf. I-am cerut să ne arate mâinile. Putem să le fotografiem? Desigur. (poză). Păi și unde sunt bătăturile, suferința?
– Care suferință? Eu fac asta de drag, fac asta de-o viață.
– Și se mai vând opinci?
– Ooooo, da cum?!
Acest „da cum” sigur nu vorbea despre vânzări industriale, dar nici nu ai cum să vinzi industrial, că magia nu se face în fabrică, ci în tihnă, în vârf de munte.
– Cât costă o pereche de opinci?
– 80 de lei.
-…
– …
– Doar atât?
– Îmi ia cam 2 ceasuri să fac o pereche.
Atelierul nu vă imaginați că era chiar atelier. Era un hambar, poate șură? Care arăta muncit. Așa cum arată “atelierul” bunicilor noștri, cu de toate, cu crăpături prin care intră lumina, cu praf. I-am cerut să ne arate mâinile. Putem să le fotografiem? Desigur. (poză). Păi și unde sunt bătăturile, suferința?
– Care suferință? Eu fac asta de drag, fac asta de-o viață.
– Și se mai vând opinci?
– Ooooo, da cum?!
Acest „da cum” sigur nu vorbea despre vânzări industriale, dar nici nu ai cum să vinzi industrial, că magia nu se face în fabrică, ci în tihnă, în vârf de munte.
– Cât costă o pereche de opinci?
– 80 de lei.
-…
– …
– Doar atât?
– Îmi ia cam 2 ceasuri să fac o pereche.
Badea e partea frumoasă
Badea Costan ne ignora întrebările ca la interviu și începe să ne arate ce mai face prin atelier. Dar ce nu face! Fel și fel de obiecte pentru bucătărie, juguri, fusuri, greble, ba chiar și casa în care stă. O lună să-l aducem șef de șantier pentru autostrăzile noastre, că face toată România. Plus câteva suspendate.
Asta e partea frumoasă. De fapt, totul la Badea e partea frumoasă. Dar mai există și una grea. Despre care nu am vorbit, dar pe care am simțit-o. Printre glumele cu “îmi caut nevastă” și tăcerile lungi când era întrebat de ai lui, fie că erau frați, soția. Are 21 de nepoți și 5 strănepoți. Nu vin așa des, că sunt și plecați, dar mai ales de cei din America îi e dor. Trebuia să meargă anul trecut la ei, își luase și viză tot, dar uite că pandemia nu a fost de acord. Dar viza e oricum pe 10 ani. Are timp. Cu soția îi e cel mai greu. A fost mereu “bolnăvioară” și până la urmă s-a stins. Familia e mare, dar seara în pat nu e nimeni să-l certe măcar. De gătit își gătește singur.
cu energie, cu răbdare
Un boț de mămăligă, 2 ouă ochiuri și brânză de vacă. Asta îi place cel mai mult să mănânce. E și ușor de făcut, ce-i drept. Când pe partea cealaltă a mesei nu mai există iubirea vieții tale, nici nu-ți mai vine să mănânci. Două pahare de rachiu și niște vin la biserică nu lipsesc. Și e foarte bine când mai verși unul din greșeală. Că asta înseamnă că cei plecați sunt lângă noi și ne spun să rezistăm, să mergem mai departe, să nu ne oprească nici măcar o pandemie când avem o chemare. Așa cum Badea Costan a rămas, la 81 de ani, cu energie, cu răbdare pentru a primi oaspeți, cu mândrie pentru gospodăria lui, viața lui, povestea lui.
Vizitați-l, dacă aveți drum pe Via Transilvanica. Probabil că vă așteaptă în poartă, cu carafa proaspăt scoasă din fântână și cu tăceri lungi, pentru că Badea Costan nu știe cu scroll, scroll, post, like, excel, urgențe, “am nevoie ieri”. Știe cu azi și acum, cu vioara lui și cu poveștile lui care doar se traduc ca “stories”, dar nu dispar după 24 de ore, ele nu dispar niciodată. Fiți o parte din povestea lui și uitați de telefoane, uitați de voi, uitați-vă la singurul meșter (sau “magician” e cuvântul, cum se zice corect?) de opinci din Bucovina! 🙂
