Personalități și comunități istorice
acasă, pe Via Transilvanica
mai mult
huțulii din Bucovina
Via Transilvanica unește atât locuri cu istorie, cât și comunități etnice variate, unele pe cale de dispariție. Dacă pășim pe Via Transilvanica descoperim și “polenizăm”. Aceasta este super-puterea noastră, a oamenilor care parcurg Via: putem duce mai departe și crește ca un bulgăre de zăpadă pe care-l aruncăm la vale povestea comunităților întâlnite pe drum. Prima comunitate etnică interesantă care ne-a întâmpinat cu căldură, povești și mâncare bună a fost cea a huțulilor din Bucovina. Apoi ne-au marcat rămășițele lăsate în urmă de austro-ungari într-una din vechile perle ale coroanei: Vatra Dornei, după care am intrat pe tărâmul secuilor și al sașilor, cunoscuți pentru modul de protejare a comunităţilor prin fortificarea bisericilor. Apoi am auzit șoptindu-se numele pemilor și al carașovenilor în Banat, iar la Dunăre am încercat să cautăm în apele tulburi urmele turcilor de pe insula dispărută Ada-Kaleh.
Dacii liberi ce practică magia neagră
Această comunitate etnică importantă din zona Bucovinei, cea a huțulilor, are o bogată încărcătură etnografică și culturală și din păcate este astăzi insuficient promovată. Dacă ați auzit de caii huțuli sau de “huțulca din Bucovina” (binecunoscuta mocăniță din Moldovița), să știți că de la huțuli se trag. Huțulii sau huțanii sunt un subgrup etnic ce trăiește în Bucovina, Maramureș, Transcarpatia și Pocuția, areal supra-numit Huțulșcina sau Țara Huțulilor. În România, huțulii locuiesc în câteva sate și cătune din județul Suceava și Maramureș. De multe ori huțulii au fost în mod oficial considerați un subgrup de ucraineni, mai ales că numele lor au adesea rezonanțe ucrainiene. Cu toate acestea, huțulii nu par a fi o etnie de sine stătătoare.
boikii, rutenii, lemkii și goralii
Aceștia se înrudesc, mai mult cultural decât lingvistic, cu alte populații slavone ce locuiesc în Munții Carpați și în Transcarpatia: boikii, rutenii, lemkii și goralii. Portul lor este diferit de cel al populațiilor învecinate, muzica are unele elemente comune cu cea maghiară, în vreme ce unele obiceiuri își găsesc analogii la alte populații carpatice, cum ar fi maramureșenii. Huțulii pe care i-am cunoscut purtau toți cămăși cu motive tradiționale: sunt tare mândri de moștenirea lor culturală și de încărcătura transmisă de strămoșii lor.
Dar vechii huțuli care s-au stabilit pe mealeagurile Bucovinei dinspre zona Galiției nu prea au lăsat izvoare scrise, și ceea ce știm astăzi este mai degrabă rodul izvoarelor transmise pe cale orală, din tată-n fiu. De aceea silvicultorul și scriitorul Casian Balabașciuc a decis să rupă acest lanț al slăbiciunilor și a publicat câteva lucrări extraordinare. Am avut marea onoare să îl cunosc și să stau de vorbă cu el. El consideră că Bucovina este chezășia că pe pământ mai este loc pentru frumos, pentru puritate, pentru adevăr și pentru firesc, dar că din păcate huțulii sunt astăzi pe cale de dispariție, ca urmare a asimilării lor. Dar încearcă prin diverse manifestări culturale în care implică etnicii huțuli din Bucovina să reînvie tradițiile huțulilor: portul, cântecele, obiceiurile populare.
comori ascunse
A fotografiat case vechi și a adunat toate documentele pe care le-a găsit despre huțuli, publicând, printre altele un volum de proză intitulat „Stranii povestiri huțule”. A scris că huțulii sunt „…suspicioși și prudenți ca sălbătăciunile codrilor, ei nu-și cunosc istoria. Poate și din cauză că nu obișnuiesc să și-o scrie, fapt întâlnit și la vechii daci”. Ne-a spus că huțulii se trag din dacii liberi, că și lor le plac pășunile întinse și pădurile neatinse, așa cum le plăceau și dacilor de pe vremuri.
Ne-a povestit și nouă câteva despre comori ascunse pe dealuri și despre magia neagră pe care o practicau chiar și huțulii cei mai religioși, dar întotdeauna cu consecințe nefaste. Spre exemplu, se face că era un om bogat dar zgârcit care a negociat cu niște lucrători să îi facă o casă pentru un preț fix. Casa trebuia să fie cea mai frumoasă din regiune și prețul era pe măsură. Cu multă trudă, casa a fost gata, dar la final proprietarul nu a vrut să îi mai plătească pe lucrătorii săi. Unul dintre ei s-a dus pe acoperiș și a înfipt un par. Apoi dus a fost. La scurt timp, proprietarul cel zgârcit a pierit și la fel și familia sa, iar casa cea frumoasă a rămas nelocuită și tristă.
Secuii din Terra Siculorum - grăniceri, ape minerale, negustori de sare și porți sculptate în lemn
Secuii sunt un grup etnografic maghiar de origine turcică din România. Deși sunt asociați maghiarilor, originea lor etnică este viu disputată de istorici și antropologi. Primele izvoare scrise despre secui datează din 1116, când făceau parte din avangarda cavaleriei ungare sub comanda regelui Ștefan al II-lea al Ungariei. O altă mențiune a secuilor pare să fie un document din jurul anului 1131 care pomenește un Scichul însărcinat cu transportul sării. O altă diplomă din 1217 vorbește despre satul Székelyszáz (Secuieni) din Bihor.
În orice caz, secuii au fost stabiliți mai întâi în zona Bihorului, apoi în vestul Transilvaniei, extinzându-se ulterior și în zona Târnavelor și în zona munților Harghitei, pentru a controla principalele trecători din Carpații Orientali în calitate de grăniceri ai hotarelor. Ei au fost colonizați în sistemul de “prisăci medievale” de-a lungul graniței nou extinse, aflându-se în serviciul militar al regilor Ungariei.
Secuii sunt recunoscuți pentru pălinca foarte bună, pâinea de casă cu cartofi, langoșii, munții de sare, dansurile populare și porturile tradiționale specifice, obiectele meșteșugărești, dragostea și preocuparea oamenilor pentru cai. Am aflat aici povești extraordinare despre scrisul lor vechi runic, și bineînțeles că ne-am bucurat să vedem că mustățile secuilor sunt la locul lor, la fel ca porțile secuiești sculptate cu motive tradiționale, printre care laleaua, soarele și luna.
cel mai mare secui
Unul dintre secuii marcanți ai comunității a fost Orbán Balázs, un scriitor, etnograf și fotograf de excepție care a trăit între 1829-1890 și a fost supra-numit „cel mai mare secui”. Viața lui a fost romantică, plină de aventuri, cutreierând în lung și în lat Ținutul Secuiesc pentru a-și publica rezultatele cercetării, o capodoperă în 6 volume intitulată „Descrierea Ținutului Secuiesc”. Pe domeniul său a construit o mică baie, precursoare a spa-urilor de mai târziu, devenită populară în scurt timp. Tot el a organizat transportul apei minerale în oraș în urcioare cu căruțe trase de bivoli. A fost membru al Dietei Maghiare și membru corespondent al Academiei Științifice Maghiare. Din păcate a pierit fără urmași, dar a lăsat poporului său averea sa ca moștenire.
Sașii - vecinătăți, biserici fortificate și bresle
Sașii sunt un grup etnografic de origine germanică și au fost colonizați la baza Carpaților tot de regii maghiari care doreau să aibă susținere în teritoriile nou cucerite ale Transilvaniei. Ei veneau din ținuturile Flandrei, ale Luxemburgului și ale Germaniei de Vest, la vestul Rinului, de pe Mosela și din apropierea Mării Nordului. Au adus cu ei principii de organizare pe vecinătăți (care încă se mai păstrează și astăzi), au rânduit agricultura în sistem trienal (doi ani se cultivau două culturi diferite, apoi în al treilea an, pământul era lăsat să se odihnească), iar votau egali în drepturi atunci când se luau decizii importante ale comunității. Colonizarea Ţării Bârsei, în sud-estul Transilvaniei, a fost încredinţată, în 1211, ordinului cavalerilor teutoni.
Nu se ştie data exactă la care au fost colonizaţi în Ardeal dar se prespune că au început să vină în zona Transilvaniei în vremea regelui ungur Geza al II‑lea (1141‑1162), care le‑a acordat primele privilegii. Alţi saşi au continuat să vină în timpul domniei regilor unguri Bela al III‑lea şi Andrei al II‑lea.
Pentru a fi stimulaţi să se stabilească aici și să dezvolte economic sudul Transilvaniei, saşii au primit privilegul de a stăpâni pământul regal, lucru dovedit prin „bula de aur a saşilor” din 1224. În baza acestor privilegii, coloniştii saşi puteau folosi pământul fără restricţii, atât bogăţiile solului cât şi ale subsolului. Erau scutiţi de taxe vamale pe tot teritoriul regatului, puteau ţine târguri fără să plătească vamă și aveau acces la exploatările de sare. Mai târziu, au beneficiat şi de dreptul de bate monedă proprie, au putut organiza negoțul cu Ţara Românească și au primit dreptul de a organiza meşteşugurile în bresle. Comunităţile săseşti beneficiau şi de privilegii administrative, judecătoreşti şi religioase, în schimbul obligaţiilor militare şi fiscale faţă de coroana maghiară.
Comunitatea săsească
După ce s‑au aşezat şi s‑au stabilit în Transilvania, treptat, au început să constituie scaunele săseşti care formau „Universitas Saxorum”, o unitate administrativă cu putere asupra tuturor comunităţilor săseşti din teritoriu.
Comunitatea săsească era renumită pentru unitatea în care conviețuia. Turnul slăninii, care apare în aproape fiecare sat cu biserică fortificată este un exemplu de loc în care toată comunitatea își depozita proviziile pentru iarnă. Spre deosebire de obiceiul secuiesc potrivit căruia turnul slăninii se deschidea miercurea, la sași turnul se deschidea duminica sau sâmbăta, iar oamenii își luau merindele de acolo pentru o săptămână, fără a se atinge vreunul de slănina altuia. Un obicei săsesc legat de arhitectura caselor care mi-a plăcut este legat de grinda casei: deasupra intrării să așeza o bârnă inscripționată cu anul și familia care a ridicat casa respectivă, uneori și cu referiri religioase, mulțumiri celor care au ajutat la construirea casei, citate sau îndemnuri.
“Nachbarschaften”
Un concept tipic săsesc care încă mai există astăzi (de exemplu, în Saschiz), vecinătatea (“Nachbarschaften” în germană) funcţiona ca o instituţie bazată pe ajutor reciproc. Reprezenta o formă de organizare a satului, antamând locuitorii de pe aceeaşi stradă sau de pe mai multe străzi alăturate, cam 30 de familii, care contribuiau la buna rânduială a locului, își împrumutau bani sau foloseau la comun uneltele agricole. Vecinătatea era condusă de un „tată de vecini” sau „tată bătrân”, ales din cei mai vârstnici membri, pe o perioadă de doi ani și ajutat de un „tată tânăr”. Rolul lor era de a‑i sfătui pe responsabilii vecinătăţii să verifice cheltuielile și să supravegheze comunitatea. Fiecare vecinătate avea însemnul ei, încrustat pe o bucată de lemn, numită tablă, dar şi însemne ale vecinătăţii, ţinute în lada vecinătăţii. Legile acestora prevedeau clar că toți cei dintr‑o vecinătate contribuiau la construirea casei vecinului, la ajutarea lui, aveau loc „judecăți” și împăcări sau excluderea din comunitate. Astăzi Vecinătatea femeilor din Saschiz a renăscut câteva din aceste obiceiuri interesante.
șvabi și sași au fost vânduți Germaniei
Regimul comunist a fost foarte restrictiv în ceea ce privește libertatea de a ieși din țară, iar regimul condus de Nicolae Ceaușescu a pus în practică așa numita „vindere” a minorităților, care a afectat numeroase comunități etnice din România. În cazul sașilor, guvernul federal german plătea o anumită sumă de bani pentru fiecare etnic german care primea acordul autorităților de la București de a emigra. Astfel, aproximativ 230.000 de șvabi și sași au fost vânduți Germaniei între 1968 și 1989 contra unei sume de trei miliarde de mărci. Fiind considerați „Auslandsdeutsche” („germani din străinătate”) de către guvernul german, sașii din Transilvania au primit dreptul la cetățenie germană. Însă emigrările au continuat chiar și după revoluție, după căderea comunismului, în primii ani de după 1989. Ca urmare a acestor emigrări masive, satele săsești din România au fost aproape depopulate.
Pemii dispăruți din Banat
Pemii erau germani aduși din Boemia și colonizați în Banat începând cu anul 1872, principalul lor rol fiind de a lucra la pădure și de a furniza cărbuni de lemn (mangal) pentru furnalele de la Reșița. Pemii germani și‑au creat așezări în cele mai pitorești locuri de munte. Așa au apărut sate precum Brebu Nou, Gărâna (Wolfsberg, sau Satul cu Lupi) și Lindenfeld (care din păcate este astăzi complet depopulate). Pemii erau oameni ai munților, cu hainele curate și port specific, prosperi și harnici. Casele în care locuiau erau cel mai adesea vopsite în alb și verde (așa le puteți identifica încă și astăzi), cu mușcate la ferestre. Erau renumiți și pentru priceperea lor în a cultiva cartofi și a prepara lactate precum brânza dulce, untul sau smântâna.
Carașovenii, croații din Munții Banatului
Caraşovenii sunt croaţii din Banatul Montan, o populaţie slavă de religie romano‑catolică, unul dintre cele mai inedite grupuri etnice din România. Ei locuiesc în comunele Caraşova (cu aproximativ 3.200 de locuitori), atestată documentar la 1333, cândva reședință de județ și capitala croaților din Banat, și Lupac (2.600 de locuitori). Mai există o populație de croaţi în Timiş (în Checea, Cenei şi Recaş), dar aceia sunt diferiți. Carașovenii sunt cea mai veche comunitate de croaţi de pe teritoriul României. Se spune că strămoșii carașovenilor s‑au stabilit de bunăvoie pe aceste meleaguri și nu au fost colonizați de habsburgi ca în cazul celor din Recaș și Checea. Limba este una veche, o croată de acum 300‑400 ani, iar portul popular este unic.
Carașovenii și‑au păstrat identitatea în ultimul secol, în special datorită izolării enclavelor în care trăiesc. În cele două comune, limba croată este recunoscută oficial. Au indicatoare, inscripţii oficiale bilingve, educaţie, acces la justiţie şi administraţie publică în limbă croată, alături de română. Datorită religiei catolice nu s‑au asimilat și alte etnii, și cu ajutorul bisericii au reușit să își păstreze limba. Caraşovenii au fost primii etnici din România care au beneficiat de dublă cetăţenie.
Hei, tu, exploratorule!
Hei, tu, exploratorule! Să știi că toate aceste comunități vor perpetua și dacă noi le protejăm și dacă le promovom poveștile și obiceiurile. Atâtea localități depopulate împânzesc țara și totuși avem atâtea etnii variate care contribuie la multiculturalitatea noastră, ca sarea și piperul într-o mâncare bună. De aceea, dacă întâlniți din întâmplare huțuli, sași, secui sau carașoveni în satele lor de baștină, vă rog să stați de vorbă cu ei, să-i îndemnați șă-și depene povestea, să-i fotografiați, filmați, înregistrați, pentru că ar fi tare păcat ca poveștile lor să se piardă în negura timpului.
