Via Transilvanica este marcată din kilometru în kilometru de borne de andezit sculptate de câte un sculptor talentat și montate de-a lungul traseului pentru a da un imbold călătorului: hei, a mai trecut 1 km, ești mai aproape de destinație și mai câștigat sufletește. Si, atenție, uită-te în jur, aici se poate afla și un loc cu încărcătură istorică, o cetate, o casă memorială, un zid, o ruină, o chilie, o biserică. O construcție ridicată oricând pe axul cronologic al timpului care a mobilizat resursele cele mai de preț ale comunităților din regiunea respectivă. În cele ce urmează, vă invit într-o incursiune subiectivă pe urmele bornelor nevăzute ale istoriei de pe Via Transilvanca, povestind despre câteva dintre aceste locuri care pe mine m-au impresionat și care, zic eu, merită descoperite.

Aici se află unul din cele mai importante centre culturale, religioase și artistice românești, unde s-au perpetuat manuscrise și au fost realizate miniaturi prețioase, broderii, obiecte de cult și icoane. A fost supranumită „Ierusalimul Neamului Românesc” de către Mihai Eminescu și își are originile încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare. Ea a fost fondată în 1466 de Ștefan cel Mare, după victoria pe care o obține împotriva turcilor la Chilia. În Letopisețul anonim al Moldovei, se spune că după cucerirea Cetății Chilia, în luna ianuarie 1465, Ștefan cel Mare s-a întors cu toată oastea la Suceava, poruncind mitropolitului, episcopilor și tuturor preoților „să mulțumească lui Dumnezeu pentru ce i-a fost dăruit lui…”. Astfel că pe 10 iulie 1466 a început zidirea mânăstirii cu hramul „Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”. Biserica a trecut prin multiple refaceri, ba chiar Vasile Lupu a refăcut-o din temelie între anii 1653 – 1662, apoi a fost restaurată succesiv, cu unele modificări, de mitropolitul Iacov Putneanul, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, de arhitectul austriac Karl Romstorfer în 1902 și de Direcția monumentelor istorice, în 1961-1975. Recent a fost adăugată pictura interioară.

Turnul cu arc boltit prin care se intră în incinta mănăstirii are pe fațadă stema Moldovei. Turnul a fost zidit în anul 1757 în vremea domnitorului Constantin Racoviță. Deoarece poetul Mihai Eminescu împreună cu Ioan Slavici și cu alți participanți la Marea Serbare de la Putna din august 1871 au înnoptat în acele zile în sala de la etaj, turnul se numește și „Turnul Eminescu”.

Daniil Sihastrul, unul dintre sfătuitorii cei mai importanți ai domnitorului Ștefan cel Mare, și-a săpat aici în stâncă chilia unde a dus o viață aspră, de post, rugăciune și muncă și de unde l-a adăpostit pe Ștefan cel Mare și de unde îl sfătuia înainte de bătăliile importante. Despre Daniil Sihastrul se cunosc foarte puține lucruri, dar circulă multe legende. Una dintre tradițiile păstrate peste ani despre Daniil Sihastrul a fost așternută pe hârtie mult mai târziu, de marele cronicar moldovean Ion Neculce în lucrarea sa “O samă de cuvinte”. Alte tradiții despre el se păstrează și azi în satele și mânăstirile Bucovinei.

Se pare astfel că Daniil Sihastrul s-ar fi născut într-o casă de țărani într-un sat care aparținea de Rădăuți. Dorind o viață cu adevărat de sihastru, departe de lume și de frământările ei, monahul a părăsit târgul și Episcopia de Rădăuți și s-a retras la un schit în hotarul satului Laura (astăzi în comuna Vicovul de Sus în Suceava). Apoi a venit aici la Putna, unde a găsit această stâncă, în care a dăltuit cu greu un paraclis, la care se mai vede și azi pridvorul, naosul și altarul, iar dedesubt o încăpere, săpată tot în piatră, care îi slujea drept chilie. Vestea despre Daniil Sihastru s-a întins peste tot, mai ales în nordul Moldovei. Era căutat de mulțime de credinciosi, carora le citea rugaciuni.

Se spune că l-a adăpostit în chilia sa pe micuțul Ștefan cel Mare, copilul domnitorului Bogdan al Moldovei, refugiat în padure de frica unchiului său Petru Aron, ucigașul tatălui său. I-a prezis atunci că va avea un rol cheie în conducerea Moldovei. De atunci i-a rămas foarte apropiat, și l-a sfătuit înainte de bătălii și alte momente importante. Se spune ca însuși Daniil Sihastrul l-ar fi îndemnat pe domnitor sa ridice Manastirea Putna, în apropiere de chilia sa. La bătrânețe Daniil s-a retras spre Voroneț unde este și înmormântat.

Biserica din satul Colacu, comuna Fundu Moldovei, ascunde povestea unui personaj demn de “Lista lui Schindler de România”. Poate nu vă spune mare lucru, dar să știți că în curtea bisericii este înmormântat Traian Popovici, un om de cultură, fiu de preot, avocat și primar al orașului Cernăuți care a salvat peste 20.000 de evrei de la deportare.

După eliberarea nordului Bucovinei de ocupația sovietică, armata română a masacrat acolo mii de evrei mai ales din mediul rural. În octombrie 1941 au început deportările de evrei din Cernăuți în Transnistria, la ordinul lui Ion Antonescu. Până la mijlocul lui noiembrie 1941 circa 28.000 de evrei din oraș au fost deportați și preponderent au pierit în Transnistria. Traian Popovici a protestat pe lângă autoritățile române, argumentând că deportarea evreilor producea grave daune economiei, deoarece dețineau poziții importante în industrie și comerț. Când a văzut că nu funcționează, a întocmit liste cu 20.000 de persoane care au fost exceptate de la deportare – cel mai mare număr de evrei salvați de la moarte de o singură persoană în timpul Holocaustului – înfruntând pe Antonescu și pe guvernatorul Bucovinei, generalul Corneliu Calotescu, care aplicase cu brutalitate politica fascistă. În primăvara lui 1942 Popovici a fost destituit din funcție din cauza acțiunilor sale.

Traian Popovici scria după război: “Acolo, o mare coloană de oameni se îndrepta spre exil: bătrâni sprijinindu-se pe copii, femei cu bebeluși în brațe, schilozii târându-și trupurile diforme, toți cu năframe în mână; ambalate și legate în grabă, pături, cearșafuri de pat, haine, boarfe și zdrențe; cu toții luați din casele lor și mutați în ghetou”.

Porțile secuiești reprezintă chintesența artei secuiești, deoarece sunt decorate cu mult bun gust și multă trudă pentru a surprinde simbolurile tradiționale și etnografice ale secuilor. Porțile secuiești stau pavăză la intrarea într-o gospodărie, ascund dincolo de ele un micro-univers și te invită la o călătorie simbolică de-a lungul și de-a latul unei narațiuni sculptate în lemn.

Așa că nu e de mirare că a fost organizat Muzeul porților secuiești în Odorheiu Secuiesc, cu porți mai vechi sau mai noi, toate extrem de delicat sculptate și ornamentate. Acesta “ascunde” atât poarta de la intrarea conacului lui Orbán Balázs (astăzi dispărut) cât și monumentul său funerar. Orbán Balázs a fost un scriitor, etnograf pasionat de viața sașilor, istoric și om politic secui, membru corespondent al Academiei Maghiare de Științe. A călătorit mult prin zona Odorheiului Secuiesc, vizitând aproximativ 500 de localități, urmărind obiceiurile localnicilor, descriind cultura și geografia zonelor. Fiind un pasionat fotograf, a făcut o multitudine de fotografii cu o valoare documentară inestimabilă astăzi. Și-a publicat studiile în reviste de specialitate. A scris în 1868 și o carte denumită: „Descrierea Ținutului Secuiesc” extrem de complexă și apreciată și astăzi printre cercetătorii din domeniu. Și-a dorit ca după moartea sa să fie îngropat aici, ceea ce s-a și întâmplat.

Odorheiu Secuiesc, oraș străbătut de Târnava Mare, este amintit documentar încă din anul 1301, sub numele de Villa Olachalis. A fost atestat ca târg din 1458, apoi în 1558 a fost ridicat la rangul de “oraș liber”. În sec. al XIX-lea este amintit drept “Atena Secuiască”. Localitatea mărginită de Munții Harghita și de dealurile Târnavei este al doilea municipiu ca importanță al județului Harghita.

O vizită impresionantă a fost în interiorul Primăriei din Odorhei, pe vremuri sediul Comitatului Odorhei. Piatra de temelie a acestei clădiri spectaculoase a fost pusă în septembrie 1895 și a fost dată în funcţiune în 1897. Este clădirea cea mai impozantă a fostei Pieţe de Jos. A fost construită în stil eclectic în formă de “U”, conform planurilor arhitectului Sztehló Ottó. Constructorul său a fost inginerul Ferenczi Endre, însă un rol important i-a revenit şi arhitectului principal al oraşului, Haberstumph Károly.

Sala de consfătuiri este nestemata ascunsă, situată în capătul curţii închise. Este bogat ornamentată cu stucaturi, picturi de perete şi de tavan şi care, din anul 2003, și poartă numele de Szent István (Sfântul Ştefan, foarte important pentru comunitatea secuilor). Este sala cea mai reprezentativă a oraşului, care găzduieşte şi simpozioane, conferinţe, concerte de înaltă calitate, festivaluri şi alte evenimente.

Biserica fortificată din Dârjiu, județul Harghita, este una din cele mai importante biserici fortificate din Transilvania parte din patrimoniul UNESCO, alături de alte 6 sate săsești cu biserici fortificate, ea fiind singura reprezentativă pentru comunitatea secuilor în această listă de renume mondial. Biserica fortificată a fost ridicată înainte de 1419 pe locul unei vechi capele romanice. Încă sunt vizibile o serie de fresce vechi de peste 600 de ani, care ilustrează legenda Sf. Ladislau. Legenda este povestită în 5 scene narrative succesive: fecioare maghiare sunt torturate de către cumani, apoi regele Ladislau şi soldaţii săi urmăresc călare pe cumanul ce răpise o fată, apoi regele ajutat de fata răpită se luptă cu regele cumanilor, Kún. Fata taie capul cumanului înfrânt de Ladislau și în cele din urmă eroul se odihneşte vegheat de fata dezrobită. Se spune că această frescă este una dintre cele mai cunoscute și frumoase lucrări medievale din Europa.

În biserică există o cărămida cu scriere runică secuiască ce datează cândva între 1274 şi 1431, și a fost descoperită în anul 1929. Se pare că inscripția se citește: „Miklós Derzsi apa‑pap” (Miklós Derzsi tata‑preot), dar textul este încă supus interpretării. În curtea și în turnurile bisericii pot fi admirate fotografii vechi cu strămoșii celor care acum locuiesc în Dârjiu, obiecte personale, unelte, toate având în spate obiceiuri și tradiții cu specific secuiesc.

Aşezările săsești cu biserici fortificate au devenit un simbol veritabil al Transilvaniei și al comunităţilor săsești. Ele au fost organizate inițial astfel încât să ofere coeziune vecinătăților și sunt uşor de recunoscut şi în prezent în Transilvania. Existau una sau două uliţe cu pajişte interioară sau cu piaţă centrală. În centru sau pe o colină în apropiere se aflau biserica şi locuinţa comitelui, care organiza coloniile, trasa teritoriul și asigura legătura între sași şi regalitate. Dacă vă întrebați cum au ajuns bisericile din Transilvania să fie fortificate, ei bine, să știți că din cauza distrugerilor provocate de invaziile turcești. După o invazie devastatoare din 1491 sașii au început să fortifice toate bisericile din satele săseşti de pe pământurile regale, așa că astăzi avem aproape 200 de biserici fortificate în Transilvania. Interiorul fortificaţiilor a fost amenajat astfel încât să permită supraviețuirea în caz de asediu, cu locuri de depozitare a proviziilor, fântâni, moară sau cuptor de pâine. Iar în timp, vreme de peste două secole, bisericile fortificate au fost continuu adaptate la evoluţia armelor şi tehnicilor de atac, fiind create astfel capodopere arhitecturale.

Biserica fortificată din Saschiz nu face excepție. Și ea este monument UNESCO, fiind construită în 1496. Pe locul unde altă dată se afla o bazilică romanică, s-a ridicat în 1493 această mare biserică fortificată în onoarea regelui Ștefan I al Ungariei. Biserica masivă, construită din piatră de carieră, în stil gotic, este întărită cu 22 de contraforturi. Sala este foarte lată și lungă, iar corul este închis pe trei laturi. În 1496 a fost terminat corul bisericii, iar în 1525 au fost terminate toate lucrările. Fortificația săsească a fost construită între secolul al XIV-lea și al XV-lea, cu ziduri înalte până la 9m. Întreg ansamblul a fost înconjurat de un puternic zid de apărare, al cărui traseu este urmat de actuala împrejmuire a bisericii.

Vă întrebați de unde vin sobele de teracotă pictate cu ornamente delicate care încălzesc căminele tradiționale săsești? Ei bine, atunci trebuie să știți povestea fabricii de teracotă din Mediaș. Ea a fost înființată în 1906 de sasul Gref Iulius și a renăscut în 2015, după 113 ani de tradiție, datorită unui antreprenor sas, Uwe Draser. Cahlele din teracotă sunt piese ceramice utilizate pentru zidirea parții exterioare a sobelor. Aici, la fabrică, fiecare cahlă a unei sobe este turnată, finisată, glazurată și pictată manual. Despre cuptorul original de cahle se spune că este unul dintre cele mai reprezentative artefacte din civilizația românească, cahlele arse în incinta lui fiind mult mai calitative decât oricare altele.

În arhiva fabricii este adunată o colecție amplă de cahle și mulaje de cahle transilvănene, inclusiv reproduceri după sobe rare de la Muzeul Astra din Sibiu. De aceea Fabrica de Teracotă Mediaș a reușit să producă astăzi aceleași cahle pictate, folosind cuptoarele vechi, rețeta originală de amestecuri de pământ, același număr de manufacturieri și aceeași tehnologie de glazurare și pictare manuală. Ba mai mult, dacă aveți un model de cahlă de la o sobă veche pe care vă doriți să o reproduceți, puteți să mergeți la Fabrica de Teracotă, deoarece ei reușesc să facă minuni!

Se pare că vila Klaus îi aparținuse industriaşul Max Auschnitt, prieten bun cu Carol al II-lea. Ca să intre în graţiile regelui, Auschnitt s-a oferit să găzduiască întreaga clasă palatină a regelui Mihai, timp de un an. Clasa Palatină a fost o clasă specială de elevi formată în anii 1940 la cererea Regelui Carol al II‑lea al României, pentru educația fiului său, Voievodul Mihai, care mai târziu a ajuns să fie Majestatea Sa Regele Mihai I al României. Elevii clasei au fost atent selecționați, astfel încât viitorul rege să intre în contact cu alți copii, din toate păturile sociale: fii de țărani, de intelectuali, de industriași etc. După moartea Regelui Mihai, singurul supraviețuitor al Clasei Palatine a rămas Lascăr Zamfirescu. Programa școlară era diferită de cea a altor licee din țară prin faptul că avea așa numitele lecții de sinteză prin țară care presupuneau diverse călătorii, una dintre ele fiind chiar cea traversată tangențial de Vila Transilvanica, de la Podeni la Băile Herculane din iunie 1938.

Vila Klaus a fost construită la începutul secolului XX, pentru conducerea uzinei de atunci, servind de asemenea drept casă de relaxare și de vânătoare. Fosta uzină avea domenii foarte mari, zona muntoasă din împrejurimi aparţinea de ea şi avea multe cantoane, iar vila era probabil şi un centru de administrare pentru conducerea sectorului silvic al uzinei.

Castrul militar de la Drobeta a fost construit cel mai probabil în jurul anului 100 de Cohorta I de Antiohieni, după cum arată o inscripţie rămasă de la aceştia. Castrul se află în apropiere de capătul podului lui Traian construit de Apolodor din Damasc de care este legat prin ziduri, astfel că cine venea de pe pod trebuia neapărat să traverseze castrul, astfel bine apărat. Pentru a-și impune controlul asupra Dunării, romanii erau obligaţi să controleze ambele maluri ale Dunării şi, în special, locurile de încrucişare a drumurilor sau defileelor. Sarcina castrului de la Drobeta era paza podului pe malul stâng al Dunării, dar şi controlul navigaţiei în regiunea Porţilor de Fier.

Castrul are o formă dreptunghiulară. S-au descoperit aici drumuri pavate, un comandament, un amfiteatru militar care se află portretizat și pe Columna lui Traian, therme, magazii de arme (armamentarium) și o capelă. Ba chiar aici au existat mai multe temple și se spune că era unul din puținele locuri din Dacia unde soldații au practicat cultul de mistere prin care era venerat Jupiter Dolichenus, un zeu născut dintr-o divinitate greco-romană și alta de origine orientală.

Este clar că aici exista o puternică viaţă economică generată de veteranii legiunii care au venit să se așeze cu familiile lor, cu negustori, zidari, cioplitori de piatră sau olari. În 126 împăratul Hadrian i-a conferit Drobetei rangul de municipium, iar Septimius Severus (193-211) rangul de colonia, pe când avea o suprafață de aproape 60 ha şi o populaţie de 40.000 de locuitori.