Bornele nevăzute
de pe
Via Transilvanica

În perioada 16-25 iulie, Cronicarii Digitali au avut o nouă misiune extrem de interesantă în cadrul proiectului “Zi de Romania”, şi anume parcurgerea ViaTransilvanica, drumul care propune descoperirea la pas a României, de la un capăt la celălalt.“Heritage trip”-ul a debutat la Putna, locul primei borne care marchează traseul, şi a ajuns cu curaj şi determinare, la Drobeta Turnu Severin, la ultima bornă ce punctează celălalt capăt. Cale de 1400 de km, 10 judeţe, 62 de comunităţi şi aşezări, Cronicarii au avut ca temă de explorare şi documentare istoria, arhitectura, cultura, personalităţile, gastronomia şi orice element esenţial care conferă identitate şi care merită aflat, studiat şi prezentat acum publicului şi viitorilor călători ai Via Transilvanica.

Misiunea primei monografii digitale a fost aceea de a afla bornele nevăzute ale drumului care uneşte cele două capete ale ţării, a acelor repere care trezesc emoţii, care pot marca pozitiv experienţa călătoriei, dincolo de ceea ce se vede, dincolo de nevoile imediate. Latura emoţională a fiecărei experienţe în sine este aceea care naşte amintiri, care deschide întrebările cu sens, care determină o transformare interioară. Iar Via Transilvanica, mai mult decât locurile pe care le conectează, poate avea un rol esenţial în trezirea şi descoperirea de sine a fiecăruia.

Ca “Director de imagine” am avut onorabila misiune de a încerca să aflu şi să comunic prin fotografii cât mai expresive aceasta latură sensibilă a călătoriei.

Am fost fascinat de conceptul Via Transilvanica încă din momentul în care am aflat despre acest proiect. Îmi place să imi amintesc prima întâlnire care a avut loc acum trei ani: după o zi de condus în ţară, am ajuns în sfârşit la Tăşuleasa Social, pe seară. Aroma de fân proaspăt cosit a marcat descinderea. Am văzut acolo multe “pietre”, mici stâlpi de bazalt, unele erau în lucru, sub mâinile dibace ale unor sculptori. Înca nelămurit, l-am ascultat pe Alin Uşeriu povestind despre proiect şi brusc m-am luminat. “Pietrele” erau viitoarele borne ale unui traseu imaginat după modelul “Camino”, traseu care îşi propune să unească două capete simbolice ale ţării – Putna şi Drobeta, să activeze comunităţi cu valori extraordiare, înca prea puţin cunoscute şi speculate, să ajute descoperirea unor frumuseţi naturale şi valori de patrimoniu, să le facă mai accesibile, să determine chiar reabilitări şi restaurări şi să încurajeze o creştere şi un dialog, atât între comunităţile de pe parcurs, dar şi cu viitorii călători. Un proiect cu o uluitoare forţă şi energie potenţială. Un anumit romantism al acestor viziuni este imediat readus pe pământ de realitatea imediată, de posibilităţile de realizare propriu-zise şi de piedici inerente, iar provocările sunt uriaşe, în continuare. Voluntarii ştiu aceste lucruri poate cel mai bine. Tocmai de aceea, în numele bunelor intenţii şi a tot ce înseamnă efortul realizării acestui vis, mi-am propus imediat să pot sustine în orice fel cauza Via Transilvanica.

Şi iată că momentul a sosit şi, alături de Cronicarii Digitali, am pornit în ceea ce este cu siguranţa doar o primă incursiune, de recunoaştere, dintr-o lungă viitoare serie de acţiuni de explorare care vor urma.

Ansamblul mănăstirii şi biserica sunt impresionante, trandafirii imenşi şi parfumaţi, totul este “lună” de curat, simţi să vorbeşti în şoaptă şi să priveşti cu mirare. Pot înţelege senzaţia uşor drastică pe care mi-o imprimă privirile preoţilor, atunci când grupuri pestriţe calcă pragul lăcaşului. Viaţa de la mănăstire presupune o disciplină de fier, glas scăzut şi luare-aminte. Oricât de prezent, discret şi smerit aş fi, nu scap de această percepţie, atunci când intersectez paşii repezi ai părinţilor. Când te apropii, însă, şi dovedeşti curiozitate şi interes sincere, un alt strat iese la iveală, figurile sobre îmbrăcate în sutane negre capătă culorile zîmbetului blând şi vorbei de duh, ba chiar pofta de vorbă bună face ca timpul să stea în loc. Aşa am aflat poveştile locurilor, legendele, istoria, viziunea şi atitudinea despre viaţă a monahilor, integraţi în “marea familie” de la mănăstire.

Lumina de dimineaţă este fantastică aici, scaldă pereţii cu detalii gotice ai bisericii, toaca imprimă ritmuri repetitive absolut fascinante. Părintele Victorin, profund, înţelept şi foarte glumeţ, este un prieten al tinerilor, le inţelege perfect trăirile şi are doar pilde şi vorbe de duh ancorate în lumea reală. El ne-a invitat să facem o poză de grup, în timp ce noi ezitam, să nu deranjăm. Da, mâncarea are un gust de neuitat la mănăstire. Cu răbdare şi ascultare afli bucuria de a fi acolo, de a te hrăni cu energie bună înainte să începi să numeri paşii pe ViaT.

Una dintre cele mai frumoase zone ale ţării. După ce vii prima dată aici, nu mai poţi uita liniile suave ale dealurilor, căpiţele de fân răsfirate ici şi colo şi zâmbetul primitor al oamenilor. M-am bucurat nespus să reajung aici şi să urmez acum calea bornelor ViaT. De la Putna, aceasta conectează mănăstirile monument istoric şi satele locului într-un traseu iniţiatic blând ca parcurs, peste culmile cu păşuni şi pâlcuri de copaci.

Moldoviţa oferă câteva repere culturale excepţionale: mocăniţa, muzeul ouălor încondeiate de Lucia Condrea sau casa scriitorului Casian. Am ales experienţa mocăniţei, dat fiind pasiunea pentru trenuri, având şansa acum de a studia îndeaproape modul de pregatire a micii locomotive pentru un nou drum, în depou. Mă mândresc cu faptul ca am fost stropit uşor cu apă fierbinte cu cenuşă din cazan, apropiindu-mă poate prea mult de locomotivă. Am păstrat urmele ca pe o mărturie dragă. Fumul de cărbune, pufăiturile, strigăturile bărbaţilor care conduc şi întreţin maşina, şefa de gară extrem de simpatică, micii înfulecaţi rapid în bufetul gării, ascultând CC Catch, totul a rămas intens în memorie.

Ceea ce trebuia sa fie un popas pentru o masă revigorantă, s-a transformat într-o nouă sursă pentru experienţe intense. Casa cu oameni gospodari, huţuli, care ţin vie tradiţia locală, ne-a întâmpinat călduros. Mezina familiei, timida si fotogenica, s-a ataşat imediat de noi şi a pus toate întrebările din lume, ne-am împrietenit imediat. Pisicile jucăuşe au căzut cu tronc tuturor, cocoşii au fost vedete. Voia bună, zâmbetul, plăcerea şi răbdarea cu care gazdele ne-au împărtăşit secretele culinare ale bucatelor minunate cu care ne-am delectat, sunt o oglindă a modului în care iubesc ceea ce fac. Am văzut cum se fac untul şi caşcavalul. Drumeţia pe deal, la mulsul vacilor, a oferit o nouă ocazie pentru a admira peisaje extraordinare, în lumina apusului blând, aurit.

Te încarci cu o energie bună în ţinutul huţulilor, “combustibil” esenţial pentru drumul lung care urmează. Acesta continuă spre Vatra Moldoviţei. Am fost încântat să revăd Sadova, Palma, traseul oferă locuri pentru fotografii memorabile.

Traseul dintre Mujna şi Archita mi-a lăsat amintirea unor stări de contemplare intense. Nu am mai fost pe aici niciodată, şi probabil fără ocazia oferită de Cronicari Digitali, prin ZiDeRomania, nici nu aş fi ajuns prea curând. Sunt fascinat când ajung într-un loc nou, ceva din mine se deschide pentru a primi toate cele unde invizibile care aduc noi trăiri şi trezesc noi aflări. Pe cer erau nori albi, imenşi, copacii bătrâni cu coroane rotunde parcă le ţineau isonul, ca într-o oglindă. Traseul şerpuieste pe o cărare cu ierburi înalte şi galbene, trece şi pe la umbra unor păduri, zarea e deschisă şi departe, ai loc să respiri, să priveşti, să te minunezi. Nu e de mirare ca am rămas mult in urma grupului, dar doar după ce urmele proaspete de urs au dispărut şi emoţiile unei întâlniri iminente s-au mai estompat.

Am lăsat în urma copacii, panta descendentă a început sa se amplifice, pe lânga lanuri de grâu unduioare, din dreapta o perdea gri de nori de ploaie anunţa apropierea cu tunete înfundate, dar puternice. Am întâmpinat ploaia cu seninatate, am mărit pasul, Archita se vedea în vale şi se apropia destul de repede.

Din turlă sau sus, de pe deal, capeţi mereu adevarata dimensiune a zării şi a locului în care te afli. Biserica fortificată observată de sus, a devenit adăpost pe timp de ploaie. Vizita a fost scurtă şi intensă. Ghidul nostru, o doamnă aprigă, înarmată cu o umbrela cu vârf ascuţit,  “a dat milităria jos din pod”, cu umor, şi ne-a spus povestea locului. După un popas pentru reînnoit puterile, am pornit iaraşi la pas, spre pădure, însoţindu-l pe Ghiţă şi pe căţeii lui vioi la adunat de trufe. O nouă experienţă memorabilă.

Spre seară am ajuns la Saschiz. Biserica fortificată este un exemplu de bune practici în restaurare. Chiar comunitatea, în frunte cu câţiva tineri priceputi, de ispravă, s-a ocupat de operaţiuni. Ascensiunea în turn, până la clopote, ne-a dat ocazia de a afla noi poveşti şi de a privi aşezarea de la înălţime.

În Saschiz mai e ceva important, cel puţin la fel de valoros precum clădirile monument istoric. Este Anca, de la Casa de pe Deal. Din momentul în care intri în curte, în care o afli, în care îi vezi privirea, esti îmbrăţişat cu totul de o grijă sinceră, toată oboseala şi lipsurile adunate până atunci parcă rămân afară, la poartă. Oameni buni au aici grija de alţi oameni buni, de căţei bătrâni şi de pisici, afli o masă excepţională şi odihna mult dorită. Şi este zâmbetul şi energia cu ochii cei mai albaştri ai Ancăi şi care îţi rămân de atunci în amintire, ca exemplu de bunătate şi spirit întreprinzător. Mi-am dat seama apoi că ei nu i-am făcut nicio poză, nu o poţi opri să stea. Dar timpul petrecut acolo este de neuitat, până la următoarea vizită, iar asta contează cel mai mult.

Sighişoara, Criţ, Cloaşterf sunt obiective binecunoscute, traseul continuă prin culoarul Târnavei Mari spre Mediaş, dar cu un popas obligatoriu la Biertan. Aici borna este aşezată undeva pe o culme, ferită de soare sub coroana unui pâlc de arbori, într-un loc perfect de popas cu belvedere, întreaga vale se deschide privirii călătorului, dupa o ascensiune usoară pe o cărăre prin pădure. Biserica fortificată îşi înalţă silueta semeaţă, se poate observa cu uşurinţă configuraţia localităţii, cu strazile secundare ce conduc spre pantele dealurilor, şi faţadele-front continuu ale caselor, frumos colorate.

Îmi pare bine ca am facut popas la Mediaş, în sfârşit, mai pe îndelete. Arhitectura cu influenţe clasice şi art-nouveau este bine întreţinută şi restaurată, parcul din piaţa centrală zumzăie şi reprezintă un popas obligatoriu. Oraşul este întins în lung şi în lat, turla bisericii cu orga marchează centrul simbolic şi te ajută sa te orientezi. Fabrica de ceramică sau sticlăria conferă indetitate şi sunt popasuri obligatorii, odată ajunşi aici.

Drumul prin pădure până la Bazna a fost o plăcere, trunchiurile subţiri şi dese ale copacilor filtrează lumina soarelui în fuioare aurii. Timpul s-a scurs cu repeziciune, am avut spor la mers. Ştampila din Bazna, pe langa sarea, vinul şi porcul de marcă, este foarte simpatică, obligatorie în carnetul călătorului. Şi aici am aflat loc de odihnă şi de ospăţ greu de uitat vreodată.

Am mers şi mers, cale lungă înainte. Palatul Brukental de la Micăsasa este o bijuterie arhitecturală, din fericire se încearcă acum restaurarea lui, dar operaţiunile decurg lent. Continuăm traseul până la biserica fortificată din Axente Sever. Aici am stat şi am privit îndelung imaginile din muzeu, o oglindă extraordinară a comunităţii unei epoci trecute, încărcate cu tradiţii şi rost. Astăzi, doar mărturii ale unei lumi trecute. Am dat un ocol complet şi am finalizat explorarea, desigur, în turla bisericii. Traseul interior ascendent e foarte interesant, te plimbă prin multe straturi nevăzute, pe intreaga lungime a navei centrale, poţi observa usor diverse sisteme constructive, de boltire sau de susţinere, din cărămida sau din lemn. De sus se văd perfect împrejurimile.

Din fericire, Copşa Mică pare astăzi curată, natura pare ca s-a regenerat, lent, dar sigur. Mai puţin atrăgător, scheletul fostei industrii, cu turnurile de răcire, un gigant astăzi tăcut, marchează încă puternic peisajul, definind un reper vizibil chiar şi de la mare distanţă.

Blajul şi Alba Iulia sunt popasuri simbolice obligatorii pentru călătorul ViaT.

De la Orăştie, înaintăm pe Valea Orăştiei, pe limita nord-vestică a Munţilor Şureanu, aflând apoi bucla de la Sarmisegetusa Regia. Continuăm pe valea Grădiştei, spre Cetatea Costeşti, pentru a descoperi Ulpia Traiana Sarmisegetusa. De la Haţeg şi până la Densuş mai e doar un pas.

Am simţit cu adevarat o vibraţie diferită a aerului, în aceste locuri. Fie e pură autosugestie, lăsându-mă impresionat de puterea simbolurilor, fie pur şi simplu aici chiar e o anumită energie esenţială. Dealurile ascund trasee sinuoase, pe lânga cursuri de ape, se spune că sunt multe locuri secrete, culoare de comunicare, legende. Mi se pare esenţial faptul că ViaT conectează toate aceste obiective, zona conţine valori pe care cu totii ar trebui să le cunoaştem, cel puţin, mai bine.

Străbătând Podişul Mehedinţi şi Valea Cernei, prin Valea Topolniţei şi ajungând în final la Dunăre, este cel mai lung segment al ViaT. Am aşteptat cu nerăbdare să revad unele dintre cele mai frumoase peisaje din ţară.

Aflăm popas la Gărâna, aici temperatura este mereu mai scăzută cu 15 grade decât cea din locul din care vii. Ecourile de jazz plutesc în aer chiar şi când e linişte, aer foarte bun şi tare, de altfel. Cronicarii Digitali au fost martorii ceremoniei de încheiere a amplasării bornelor şi elementelor de orientare de pe acest sector al ViaT, ocazie cu care am întâlnit oameni minunaţi, care inspiră, am regăsit bravii voluntari. Deşi obositi, au mereu zambetul pe buze, cunosc prea bine încărcătura misiunii lor şi asta îi face fericiţi. Pasiunea, ştim prea bine, te ajută să nu resimţi oboseala.

Cred că aici există o simetrie cu ţinutul Bucovinei. Valea Cernei este pe de-a întregul o carte poştala în sine. Păduri dese, lacuri ascunse, drumuri şerpuitoare, coline falnice, costişe blânde, câpiţe de fân, toate îmi inspiră un basm adevărat pe care îl parcurg cu un zâmbet imposibil de şters de pe chip. Mă aştept ca Sfânta Vineri să apară pe potecă şi să îi dau bineţe.

La Drobeta, penultima bornă are sculptat coroana Regelui Carol I, care a debarcat aici la sosirea în ţară. Îmi place să ajung la Drobeta, o caut cu orice ocazie, poate datorită cursului Dunării care îmi oferă loc suficient de deschis pentru a privi departe. Şi totuşi acum este foarte cald. Ne îndreptăm spre ultima bornă.

Aflăm ultima bornă în dreptul piciorului podului proiectat de Apolodor, în curtea Muzeului de Istorie. Pe aici au intrat romanii, filele istoriei neamului au aflat o “ştampilă” esentială pe carnetul său de “călător” cu mult timp înainte ca acestea să se inventeze. În timp ce cerneala se usucă, privesc cu tot dragul carnetul cu ultima sa ştampilă. Acum trei ani am adus aici simbolul T înainte ca borna de andezit să fie instalată, am vrut musai să fiu primul care ajunge aici din partea ViaT. Marcarea între timp a fost săvârşită. ViaT îşi află aici finalul, sau, de ce nu, un nou început, în sens invers, spre Putna. Cu toţii suntem obosiţi, dar fericiţi. Am mers mult, am văzut, am admirat, am contemplat, am fotografiat, am râs mult, am degustat, am respirat, ne-am mirat, ne-am apropiat şi îmbrăţisat aşa cum doar pe ViaT este posibil. De acum vine timpul decantării, al aflării înţelesurilor.

Nu am reuşit să culeg toate ştampilele în carnet, nu l-am parcurs încă integral pe jos, la pas, dar în anii care urmează ştiu precis unde mă vor purta paşii. ViaT deschide experienţe de neuitat, pe care ţi le poţi croi după cum ai timp, poftă, inspiraţie, nevoie. Drumul nu este obositor, atât timp cât îl parcurgi cu zâmbet, cu voie bună, cu o vorbă blândă şi cu luare-aminte, oameni deschişi să ajute poţi afla oriunde. Ţara se deschide minunat la pas şi îţi aduci aminte cine eşti şi poate şi ce rost ai. Pentru că sunt deja nerăbdător să pot reveni cât mai curând pe traseu, am luat cu mine T-ul atât de drag, să mă pot simţi pe ViaT în fiecare zi şi oriunde ajung. Până data viitoare.

De aici predau legătura cronicarului Greta Goran, ea ne va povesti experienţa ViaT din perspectiva rolului de “Storyteller” pe care l-a avut în această călătorie.

“Bornele nevăzute de pe Via Transilvanica” este un proiect care îşi propune să realizeze o primă monografie digitală, în cadrul campaniei #ZiDeRomania, iniţiată de Cronicari Digitali şi sprijinită de Raiffeisen Bank Romania

*Poți citi articolul lui Vlad Eftenie si aici