Paradoxal pentru un popor cu o îndelungă istorie pastorală nu ne pricepem la oaie. Ba ovina nu e chiar ce trebuie, ba cheful. De multe ori bucătarul, pentru că, dacă insiști, poți face bici și dintr-o mioară la senectute. Iar dacă vorbim de a găti o oaie întreagă deja ne lăudăm cu “performanțele de marcatori” ale atacanților de la Națională.

Iubim proțapul, dar dăm rateuri ca o Dacie 1100 cu dres 10 den culoarea piciorului în loc de curea de transmisie și ulei de prăjit pe post de combustibil. E posibil ca pentru o oaie întreagă sa ai nevoie de skilluri petredaeaneene. Ultima data când am mâncat un proțap bun a fost în urmă cu mai mult de cinci ani pe când chef Vasile Nicolae a pregătit unul pentru participanții la Discover România.

Despre oaia la groapă sau haiducească se spune că metoda de gătire a fost folosită pentru că astfel se evită flacăra deschisă și nu “ginește” potera în pădure. Se face o groapă, se face foc, se pune oaia, se acoperă cu pământ și apoi aștepți să se facă. Logic, nu iei (furi) oaia de la stână și o zvârli direct în groapă. Se curăță de intestine, se primenește, iar, ulterior, în burtă îi mai bagi legume și ierburi aromatice, organele interne tocate și ce mai ai tu chef.

Păstorel Teodoreanu ne învață altfel: “Iată cum găteau haiducii mielul. Cinătuiau (curățau n.m.) un miel de câteva ocale și-l închideau într-un cuptor improvizat, sub cerul liber, lâsându-l să se coacă înăbușit cu blană cu tot, la foc de cetină de brad, la munte, de râpcă (creangă de viță de vie n.m.), în podgorie (cel mai bun jăratec). În prealabil însă, desprindeau blana de carne și, cu ajutorul unei țevi de soc sau trestie, suflau aer pe la picior în spațiu dintre ele, până se umfla bine și legau locul să nu iasă aerul. În timp ce se cocea friptura, curentul provocat de diferența de temperatură, circulând prin-un ingenios sistem de șanțuri comunicative, răcoreau bășicile cu vin pe care participații aveau griji să le așeze din vreme. O puternică detunătură provocată de explozia aerului dintre blana și carnea mielului vestea convivilor că friptura e gata”.

Dar să revenim la oile noastre contemporane. Rar am mâncat oi gătite întregi și bune. De obicei sunt tari, gumoase și uscate. Dar există și excepții. Spre exemplu berbecul ăsta pe boți (crengi, araci) de alun de la Conacu’ Boierului – Ponoarele (Mehedinti) de pe ViaTransilvanica.

Ținut două zile la baiț și apoi gătit lent, la căldura focului, destul de departe de flacără, de Petre. Meșterul de aici. Băi, berbecul ăsta (specialitatea casei) bate la fund multe dishuri behăitoare cu pretenții. Și vă spune asta un băiat care în materie de oaie ar face concurs cu Becali. Chiar sunt genul care preferă ca oaia să duhnească a oaie, altfel mi-aș comanda iepure. Sau curcan. Sau ceafă de porc.

Despre Conacu’ Boierului am numai lucruri bune de zis. Intri și dai peste rafturi cu cărți. Pe biroul de la recepție tronează două albume semnat de Răzvan A. Voiculescu. Îi trimit poză și îmi spune că știe locul și că merită. Camerele sunt curate și îngrijite. Aici am găsit seturi periuță și pastă de dinți de unică folosință, deci atenție la detalii mai rar întâlnită pe la noi. Înainte de a ne întoarce la mâncare trebuie să vă spun că seara și dimineața sutele de lăstuni care au cuiburi la etajele superioare se dau în spectacol. Sunt superbi.

Referitor la mâncare: meniul acoperă toate mofturile – da, au și burgeri și coaste și mix  grill, dar au multe preparate locale. Ciorba zilei e în funcție de ce are poftă bucătăreasa. Cu puțin noroc poate prindeți ciorba de ceapă verde cu brânză, o zamă regională cu care abia ce am făcut cunoștință. Dulcețurile și gemurile sunt făcute de ei, tăriile – din sat. La micul dejun am mâncat plăcinte cu brânză sarată calde, brânzeturi locale, tartinabile proaspete (salată de icre, de fasole, de vinete) etc. Eu zic să treceți pe acolo.

Via Transilvanica este un traseu turistic de aproximativ 1400 de kilometri care începe la Putna și se termină la Drobeta Turnu Severin. Proiectul a fost inițiat de Tășuleasa Social și este marcat cu borne personalizate din kilometru în kilometru. Drumul, inspirat de El Camino (Franța, Spania, Portugalia) și de altele similare din SUA sau India poate fi parcurs pe jos – timp de mai multe săptămâni pentru cei temerari, cu biciclete, cai, integral sau parțial. Normal, poți ajunge în vecinătate cu mașinile și de acolo să faci expediții în diverse direcții. Ideea e să faci mișcare și, poate, chiar să te regăsești pe tine așa cum susțin mulți că li s-a întâmplat pe traseele clasice.