Într-o notă totuși ceva mai serioasă, povestea asta mi-a reactivat o mai veche suferință. Faptul că în România sunt enorm de multe rețete vechi, mâncăruri care ating perfecțiunea, care au fost îndelung testate, sunt ale noastre, sunt autentice, dar despre care încă știm atât de puțin. Toate câte mi-au fost împărtășite, vor fi urcate pe blogul meu. Însă până acolo, călătoria mea culinară pe Via face acum, aici, un scurt și necesar popas în Saschiz, locul în care am avut una dintre marile revelații gastronomice din ultimii ani, ceea ce în final s-a dovedit a fi cel mai bun lucru pe care l-am mâncat eu pe Via Transilvanica. Știu, pornesc pe un drum subiectiv. Și chiar este. Mai ales că subiectivitatea asta are în spate și o doză mare de afectivitate.

Lichiu, așa se numește el, e un desert profund rural, pe care sașii de la țară l-au păsatrat până în zilele noastre și care, paradoxal, deși a fost prima oară când am mâncat așa ceva, m-a dus cu viteza luminii direct în copilăria aia plină cu dulciuri a vieții mele. Lichiu e Crăciunul, Paștele și toate sărbătorile alea mari împreună cu ai tăi. Poate și de-aia a devenit preferatul meu din toate câte am mâncat pe Via Transilvanica. Un amestec de cozonac, budincă și plăcintă. Un desert, cum ar adăuga savant degustătorii profesioniști, cu note ușoare și delicate de cremă de zahăr ars.

Într-o cană, amesteci mai întâi drojdia cu 2 linguri de apă călduță (diminutivul aici e important, chiar trebuie să fie călduță, că dacă-i rece sau prea caldă strici totul), în care pui și un vârf de linguriță de zahăr. Lasă deoparte timp de 5 minute. În bolul unui mixer static amestecă făina, zahărul, zahărul vanilat și coaja de lămâie. Adaugă ouăle întregi, apoi laptele călduț, untul topit și răcorit și drojdia dizolvată deja în apă. Mixează cu cârligul pentru aluat timp de 8 – 10 minute la viteză medie, până când aluatul devine elastic și începe să se desprindă de pe pereții vasului. Poți să frămânți și la mână, dar aici credința mea în viață e simplă, de ce să fie complicat, când poate fi atât de simplu?

Adaugă în continuare, fără să oprești mixerul, uleiul. Continuă să mixezi 2-3 minute până când e complet încorporat. Și aici te oprești, că aluatul ăsta e și el o ființă vie, are nevoie acum de puțină liniște. Cam o oră, la loc călduț și întunecat. Adică acoperi vasul mixerului cu un prosop gros și-l lași așa să crească în singurătate. O oră va fi suficient cât să-și dubleze volumul.

Timp în care de ocupi să pregătești stratul de griș. Vezi că și ăsta are nevoie să stea la răcit, așa că-i mai bine să fii pe eficiență. Ai nevoie de 1,5 litri lapte, tot cu grăsime peste medie, musai să nu sari peste zahăr, adică vreo 230 g zahăr, apoi cam 250 g griș – apropo, nu există gris, există doar griș -, un plic de zahăr vanilat Bourbon, o să te ajute la aromă, și mai ai nevoie de 5 albușuri.

Cât încă mai ai timp liber, poți să te ocupi și de stratul de cremă de smântână. Aici e cel mai simplu, amesteci 80 g zahăr pudră, 5 gălbenușuri și 400-500g smântână grasă (cel puțin 20% grăsime). Nu e nevoie de mixer, omogenizează totul cu un tel, e suficient.

Acum hai înapoi la aluat.
După ce aluatul a dospit, întinde-l direct în tava de cuptor, cu mâna, într-o foaie cât mai subțire, dar care să acopere fundul tăvii în întregime. E important ca stratul de aluat să fie cât mai subțire. Iar dacă ai un cuptor care îți dă emoții, poți folosi și o hârtie de copt dedesubtul aluatului. Întinde acum peste aluatul pus în tavă, în strat uniform, grișul cu lapte și albuș. Iar peste toate astea întinzi cu o spatulă și amestecul de gălbenuș și smântână.

Coace la 190-200C, timp de aproximativ 40 minute, până când se rumenește la suprafață. Când se răcorește puțin, dar cât încă e cald, taie felii, presară zahăr pudră și aici se oprește călătoria. Sau poate că abia începe. Nu uita să zici în gând și săru’ mâna doamnei Daniela. E cea care te-a dus puțin pe Via Transilvanica.