
Bubuind de fericire
Unde am mâncat cel mai bine pe Via Transilvanica
La întoarcere, am fost chestionat în special asupra a trei lucruri. Unde am mâncat cel mai bine, ce mi-a plăcut cel mai mult din ce mi-a fost dat să mănânc, dar și ce am mâncat bun, așa, în general, pe Via Transilvanica. E o poveste simplă și în același timp complicată treaba asta cu hrana de-a lungul unui asemenea traseu, în special în cazul unuia care trece mia de kilometri, cum e Via Transilvanica.
Să mergi zeci, poate sute sau chiar să depășești cei o mie de kilometri ai traseului, asta implică un nivel de efort pe care trebuie să-l susții în permanență cu multă energie. Și sufletească, dar mai ales calorică. Suntem diferiți și știu că nu toți avem aceleași obiective și nici măcar aceleași bucurii. Dar dacă ar fi să ajung vreodată aici, dacă ar fi să fac vreodată primul pas în a lua traseul ăsta de-a lungul lui, aș face tot posibilul ca nimic din ceea ce înseamnă hrană să nu las la întâmplare. Pentru că atât cât am înțeles eu România de-a lungul acestui drum, concluzia a fost că avem nesperat de multe locuri unde poți fi pus la masă și de unde te poți ridica bubuind a fericire. Dar e o bubuială sufletească, nu obligatoriu și fizică. Locuri care pot face diferența dintre un mic dejun, prânz sau cină și o experiență culinară desăvârșită.
Unde am mâncat cel mai bine, cu asta încep și cu locul ăsta, de fapt, ar trebui să înceapă orice pelerin care se încumetă să ia în piept traseul ăsta de la zero.
călugării pasionați de bucătărie
Mi-a fost suficientă, de altfel, o singură masă, o cină târzie la Mănăstirea Putna pentru a înțelege că tihna, cumpătarea, simplitatea, dar și bucuria extremă pot exista simultan, în mod firesc, în fața unei farfurii cu mâncare.
ajunsesem în curtea mănăstirii într-o seară de vineri
Acolo mâncarea începe întotdeauna cu o rugăciune, iar asta pentru un profan are invariabil același efect aproape magic. În urma ei rămâne doar tăcerea și bucuria pentru ceea ce ți se așterne la masă. Acolo unde oricâți am fi la masă în clipele alea, dispare brusc și instinctiv orice interacțiune în jurul tău. Pentru un mirean, din acel moment, nevoia de a te exterioriza în vreun fel, oricât de mică, se stinge definitiv. Din momentul rugăciunii devine imposibilă orice stridență sau orice alt gest care ar putea altera experiența asta. Devii umil și te supui recunoscător bucatelor din fața ta. Iar de aici încolo începe dansul îngerilor pe cerul gurii.
Știam de când am ajuns la Putna că vom avea o masă fără carne, ajunsesem în curtea mănăstirii într-o seară de vineri, zi de post – apoi am aflat că acolo e de fapt mereu fără carne, și n-o să mint, așteptările mele erau mici în privința episodului culinar care urma. De fapt, ca să fiu sincer, nu aveam niciun fel de așteptări. Voiam să mănânc și să mă întind repede la somn, aventura credeam eu că urma să înceapă de a doua zi. Greșit. Aventura urma să înceapă chiar atunci, acolo, în prima zi pe Via Transilvanica, la cina de la Putna. Unde aveam să dau peste cel mai bun ardei umplut dintre toți pe care i-am întâlnit de-a lungul vieții. Și peste ardei umpluți am mai tot dat în viața asta, aș fi zis chiar că mă pricep la ardei umpluți. Până să vină experiența asta care mi-a resetat toate reperele de până acum. Dacă la Putna ar exista un meniu, în lista aia ei ar trebui să poarte numele de Odă Ardeiului Umplut. Și toată oda asta o închin unei rețete simple, cu orez, morcov, ceapa și suc de roșii, îndesate mărinimos în ardei gras roșu, fără farafastâcuri, ciupercuțe sau alte nădrăvănii.
cinstită și sfântă plachie de pește
Iar pentru orice călător care alege să pornească de la Putna pe Via Transilvanica, îi doresc ca înainte să înceapă călătoria, să aibă parte de privilegiul ăsta.