Cronicari digitali

Bubuind de fericire

Scroll

Unde am mâncat cel mai bine pe Via Transilvanica


Zece zile de hălăduit pe Via Transilvanica și cu o misiune clară cu care am plecat de acasă, aceea de fin observator al experiențelor culinare. Unde ‘’fin’’ e o treabă destul de relativă aici ,fin aș fi fost poate doar dacă veneam cu mai puțin de patru, hai poate cinci kile în plus. N-a fost cazul. Pentru că s-a mâncat, nu prea s-a stat. Dar s-a și observat.

La întoarcere, am fost chestionat în special asupra a trei lucruri. Unde am mâncat cel mai bine, ce mi-a plăcut cel mai mult din ce mi-a fost dat să mănânc, dar și ce am mâncat bun, așa, în general, pe Via Transilvanica. E o poveste simplă și în același timp complicată treaba asta cu hrana de-a lungul unui asemenea traseu, în special în cazul unuia care trece mia de kilometri, cum e Via Transilvanica.

Să mergi zeci, poate sute sau chiar să depășești cei o mie de kilometri ai traseului, asta implică un nivel de efort pe care trebuie să-l susții în permanență cu multă energie. Și sufletească, dar mai ales calorică. Suntem diferiți și știu că nu toți avem aceleași obiective și nici măcar aceleași bucurii. Dar dacă ar fi să ajung vreodată aici, dacă ar fi să fac vreodată primul pas în a lua traseul ăsta de-a lungul lui, aș face tot posibilul ca nimic din ceea ce înseamnă hrană să nu las la întâmplare. Pentru că atât cât am înțeles eu România de-a lungul acestui drum, concluzia a fost că avem nesperat de multe locuri unde poți fi pus la masă și de unde te poți ridica bubuind a fericire. Dar e o bubuială sufletească, nu obligatoriu și fizică. Locuri care pot face diferența dintre un mic dejun, prânz sau cină și o experiență culinară desăvârșită.

Unde am mâncat cel mai bine, cu asta încep și cu locul ăsta, de fapt, ar trebui să înceapă orice pelerin care se încumetă să ia în piept traseul ăsta de la zero.

călugării pasionați de bucătărie


Despre mâncarea de la mănăstiri e o întreagă legendă în gastronomia românească. Toată lumea știe că e foarte bună, mult mai puțini sunt cei care au și încercat-o. Există deja tipărite un număr impresionant de cărți cu rețete mănăstirești, am și eu dintre ele câteva acasă, unele promit chiar dezvăluiri ale secretelor din bucătăriile călugărilor. Eu unul încă n-am ajuns încă până acolo, însă am înțeles că există ceva care face un astfel de loc cu totul special din punct de vedere culinar. Și anume că oamenii ăia, călugării pasionați de bucătărie, muncesc zilnic pentru hrana a zeci sau chiar sute de oameni. Fie din rândul personalului bisericesc, fie din rândul pelerinilor care cer cazare în astfel de locuri. Iar eu cred că nu poți face asta zilnic, într-atât de mult timp, fără să ajungi la desăvârșire. Ăsta, cred eu, e ceea ce s-ar putea numi marele secret al rețetelor de la mănăstire.

Mi-a fost suficientă, de altfel, o singură masă, o cină târzie la Mănăstirea Putna pentru a înțelege că tihna, cumpătarea, simplitatea, dar și bucuria extremă pot exista simultan, în mod firesc, în fața unei farfurii cu mâncare.

ajunsesem în curtea mănăstirii într-o seară de vineri


Dureros de firesc pentru omul modern, urban, cu nervii de obicei la sau spre pământ, aflat într-o continuă goană a existenței de zi cu zi. Adică eu.

Acolo mâncarea începe întotdeauna cu o rugăciune, iar asta pentru un profan are invariabil același efect aproape magic. În urma ei rămâne doar tăcerea și bucuria pentru ceea ce ți se așterne la masă. Acolo unde oricâți am fi la masă în clipele alea, dispare brusc și instinctiv orice interacțiune în jurul tău. Pentru un mirean, din acel moment, nevoia de a te exterioriza în vreun fel, oricât de mică, se stinge definitiv. Din momentul rugăciunii devine imposibilă orice stridență sau orice alt gest care ar putea altera experiența asta. Devii umil și te supui recunoscător bucatelor din fața ta. Iar de aici încolo începe dansul îngerilor pe cerul gurii.

Știam de când am ajuns la Putna că vom avea o masă fără carne, ajunsesem în curtea mănăstirii într-o seară de vineri, zi de post – apoi am aflat că acolo e de fapt mereu fără carne, și n-o să mint, așteptările mele erau mici în privința episodului culinar care urma. De fapt, ca să fiu sincer, nu aveam niciun fel de așteptări. Voiam să mănânc și să mă întind repede la somn, aventura credeam eu că urma să înceapă de a doua zi. Greșit. Aventura urma să înceapă chiar atunci, acolo, în prima zi pe Via Transilvanica, la cina de la Putna. Unde aveam să dau peste cel mai bun ardei umplut dintre toți pe care i-am întâlnit de-a lungul vieții. Și peste ardei umpluți am mai tot dat în viața asta, aș fi zis chiar că mă pricep la ardei umpluți. Până să vină experiența asta care mi-a resetat toate reperele de până acum. Dacă la Putna ar exista un meniu, în lista aia ei ar trebui să poarte numele de Odă Ardeiului Umplut. Și toată oda asta o închin unei rețete simple, cu orez, morcov, ceapa și suc de roșii, îndesate mărinimos în ardei gras roșu, fără farafastâcuri, ciupercuțe sau alte nădrăvănii.

cinstită și sfântă plachie de pește


La Putna nu există meniu, că nu e nici resturant și nici pensiune, dar cine face o documentare temeinică (de exemplu, din Prescuri, mâncare și cumpătare la Manastirea Putna, una dintre cărțile pe care am în bibliotecă) înțelege că acolo ai putea să mănânci într-o zi pilaf cu ciuperci și brânză, iar în altă zi o iahnie de fasole. Sau într-alta un pește la cratiță. Sau o plăcintă cu mărar. Ori un borș de sfeclă. Sau vărzări, balmuș, supă cu colărezi, ochiuri ca la Moldova, salată orientală, drob de ghebe, cartofi cu smântână sau poate prinzi chiar ziua în care să te nimerească o cinstită și sfântă plachie de pește. Nu știi niciodată ce te așteaptă pentru că acolo niciodată nu vei fi tu cel care alege. La mănăstire rânduiala e deasupra tuturor. Acolo tu ești doar musafirul care primește privilegiul de a lua parte la bucatele mănăstirești.

Iar pentru orice călător care alege să pornească de la Putna pe Via Transilvanica, îi doresc ca înainte să înceapă călătoria, să aibă parte de privilegiul ăsta.

Articol anterior
Articol următor