Etnografie

Via Transilvanica, văzută de mine prin lupa rolului de Etnograf, a însemnat descoperirea acelor oameni care încă mai practică meșteșuguri, tradiții și obiceiuri rare, chiar și în zilele noastre. Am auzit pentru prima dată despre multe dintr ele în această călătorie și m-am bucurat enorm să le descopăr direct. Sper să iți transmit și ție din energia pe care am trait-o și să iei acest articol ca un mic reper atunci când îți vei construi traseul propiu pe Via. Spor la lecturat și vizionat!

Bucovina este puntea de legătură dintre Transilvania și Moldova, cu zone pitorești și monumente istorice unice în lume. Îți spun cu inima pe inimă că n-ai cum să nu te indrăgostești când ajungi aici. Oamenii din Bucovina sunt oameni gospodari și statornici în tradiții. De veacuri întregi ei se asigură că aici sărbătorile sunt mai vii ca nicăieri altundeva în țară.

Cel mai mult m-au impresionat huțulii, o comunitate de bucovineni frumoși și talentați pe care i-am descoperit acum. Vorbim despre un grup etnic care a migrat în anul 1786 din Galiţia și trăiește în Bucovina, Maramureş, şi Pocuţia. Ei și-au păstrat caracteristicile etnice specifice, dialectul vorbit, religia, arealul de dezvoltare și ocupațiile tradiționale, până în zilele noastre. Au dus mai departe faima încrustațiilor în lemn și os, meșteșugul baldachinelor, păstoritul, creșterea animalelor, muncile forestiere, plutăritul, dar și portul popular din zona de munte. Au reușit să facă faimoasă și o rasă renumită de cai, ce le poartă numele – caii huțuli. Cu simț nativ al frumosului, huțulii încrustrează cu iscusință baltagele cu cap de alamă și fac lucrări deosebite de broderie.

Întemeitori ai unui număr însemnat de sate și cătune, pe care le locuiesc și astăzi, huțulii și-au pus amprenta în aproape tot ceea ce înseamnă arhitectură, tradiții și obiceiuri, ocupații tradiționale și meșteșuguri, evidențiindu-se prin specificul lor în spațiul bucovinean de astăzi.

În prezent, huţulii locuiesc în zona montană a Bucovinei, în localități precum Izvoarele Sucevei, Ulma, Brodina, Moldova-Suliţa, Breaza, Moldoviţa, Cîrlibaba şi Vatra Moldoviţei.

Închistrirea ouălor este un meșteșug huțul vechi de peste 300 de ani, care se bazează pe utilizarea cerii de albine și a băilor succesive de culoare. La finalul procesului, ceara se topește la foc, lasând loc modelului (gândit înainte) să strălucească. La huțuli, tradiția spune că ouăle se lucrau numai înainte de Paști, iar în timpul sărbătorii, până acum 40-50 de ani în urmă, se ciocneau și le mâncau ca o jertfă, ca un simbol al muncii. După metoda tradițională huțulă, ordinea de aplicare a culorilor este alb, galben, roșu și negru pentru Moldovița. Semnificația acestor culori la huțuli marchează evenimentele importante din viața omului: roșul semnifică nașterea, albul căsătoria și negru reprezintă ultimul moment din viața omului, un moment de trecere, la care se adaugă galbenul, o culoare a căldurii, a luminii.

Am fost întâmpinați cu pâine și sare la Muzeul Ouălor „Lucia Condrea” din Moldovița, loc care poartă numele artistei ce a preluat și a dezvoltat arta încondeierii ouălor. La muzeu sunt expuse peste 11.000 de ouă unicat realizate, cu multiple motive ornamentale.

De peste 40 de ani e pălimar la biserica din sat, adică un fel de para¬clisier sau țârcovnic. În fiecare duminică sau zi de sărbătoare Moș Costan coboară dealul și-l ajută pe preot să țină rânduiala obiceiurilor bisericești: „Pălămar a fost și bunicul, și pe urmă și tata, până o mu¬rit și i-am luat locul”.

Lumea îi admiră înțelep¬ciunea și vigoarea cu care poate să-și țină încă singur gospodăria. Peste tot se vor¬bește de dibăcia cu care știe să confec¬ționeze tot felul de unelte agricole sau casnice. Ne-a arătat și nouă din lucrările sale și tare drag mi-a fost să îl ascult și să-l privesc. Dar asta nu e tot pentru că Moș Costan era plin de surprize. Toți localnicii din partea asta de țară, de la Gura Humo¬rului și până la hotarul cu Ucraina, au auzit de harul cu care știe să cânte la fluier, la vioară sau tilincă.
Însă faima lui cea mai mare e legată de arta cu care face opinci. „Costan opincarul” îi zice lumea, sin-gu¬rul meșter de opinci din toată Buco¬vina. Poartă un zâmbet luminos pe chip și nu-și arată anii pe care îi are, se bucură de aerul curat și ne povestește despre atelierul lui unde are adunate lucruri vechi și despre nepoții care atunci când vin să-l viziteze se simt ca într-un muzeu etnografic veritabil. E clar, plecăm de la dânsul mai bogați decât ne imaginam.

Via Transilvanica trece prin munți și ne arată că asprimea locului a învățat oamenii să se adapteze în fața naturii și a vremii. Traversăm un peisaj divers, de la zone muntoase la păduri, de la dealuri line la câmpuri întinse.

Poposim la Tășuleasa Social, sau Tășu după cum i-am auzit pe voluntari că își alintă locul încărcat cu o energie și un magnetism cum rar întâlnești. Ne-a întâmpinat vremea posomorâtă, după o zi de parcurs o porțiune considerabilă de traseu la pas, peste dealurile cu peisaje spectaculoase, cu gospodării tipice Bârgaielor și ciobani care îmbie cu urdă și caș. Un drum în urma căruia am ramas cu cele mai vii amintiri, de la Lunca Ilvei până la Piatra Fântânele.

De aici, în carnețelul meu magic mi-am notat, din spusele doamnei Aurica Danea (zâna bună din bucătăria de la Tășu), că pe Valea Șieului, în sâmbăta dinaintea Rusaliilor, se practică încă obiceiul ca fetele să facă cununi din spice de grâu, pe care le pun la intersecțiile drumului cu cruci și apoi le ascund în grâu. Pentru ca anul în curs să fie bun, să fie rod și ploaie, băieții le așteaptă cu găleți pline cu apă și aruncă apă pe ele, după care pornesc să caute prin grâu cununile. E randul acestora sa le ascundă dacă le găsesc. A doua zi, înainte de sfânta liturghie, fetele merg să caute din nou cununile, iar dacă acestea nu mai sunt, sunt nevoite să facă altele.

În zonă se mai practică măsuratul oilor- primăvara înainte să urce oile la munte. Baciul care are cele mai multe oi, mai ia altele de la oamenii din sat și le măsoară laptele ca să știe câtă brânză îi dă pe vara respectivă fiecăruia.

Am ajuns în Terra Siculorum, denumirea în latină Ținutului Secuiesc, unde am descoperit cu multa bucurie că drumul este un real sprijin pentru comunități. Efectul Via Transilvanica își pune amprenta pe creșterea în valoare a patrimoniul natural, cultural, dar și asupra aportului etnic.

Drumul ne duce din nou prin diferite sate secuiești locuite de oameni gospodari, care încă mai păstrează și ei tradițiile și obiceiurile din vechime. Câteva din elementele cheie ale acestei porțiuni sunt casele cu porți sculptate, mobilierul pictat, munții de sare, obiectele meșteșugărești, dragostea și preocuparea oamenilor pentru cai, la care audaug cu zâmbetul pe buze langoșile, pâinea de casă cu cartofi și pălinca foarte bună.

La Muzeul Apelor Minerale și al băilor Szejke am aflat că în vechime apa se transporta la Odorhei și satele dimprejur cu ajutorul căruțelor trase de bivoli, în urcioare de lut specifice zonei. Aici se află cea mai mare expoziție permanentă de ape minerale și băi, unde sunt expuse urcioare de odinioară, carul cu bivoli și se poate cunoaște procesul de formare a apelor minerale.

Chiar lângă am descoperit și Muzeul Porților Secuiești ce găzduiește un număr de 16 porți atent și migălos sculptate in stilul specific zonei, adevărate bijuterii care încă se păstrează foarte bine și rezistă timpului, cea mai veche fiind de la 1818.

La Dârjiu am vizitat Biserica Unitariană, una din cele mai reprezentative biserici fortificate secuiești, care adăpostește un valoros ansamblu de pictură murală.

Zidul bisericii slujea și ca apărare împotriva atacurilor, însă nu este la fel de înalt ca cel al bisericilor fortificate săsești, deoarece satul în sine este amplasat la o înălțime destul de ridicată.

Surpriza mea cea mai mare a fost să descopăr că sătenii își păstrează și în prezent cerealele în hambarele cetății, iar slănina, cârnații și șuncile sunt ținute pe cuiele de lemn din bastioane. De ce? În trecut riscul incendiilor era destul de mare, din cauza acoperișurilor din paie. În acelasi timp, casele riscau sa fie prădate de dușmani. Pentru a-și ține în siguranță ce aveau mai valoros (slănina, grâul și costumele), oamenii se foloseau de protecția oferită de fortificație.

Obiceiul păstrării șuncii pe cuiele bastioanelor datează după reguli bine orânduite, astfel că fiecare familie are câte patru cuie în diferitele bastioane, care se moștenesc din tată în fiu. De câteva secole se mai păstrează obiceiul de a ține cerealele în hambarele de sub zidurile cetății. Tot după obiceiul instituit în epoca medievală în vigoare și astăzi, în fiecare miercuri dimineață la cântatul cocoșilor, sătenii pot veni să își facă provizii pentru o săptămână, să aducă și să scoată slănina și cerealele, ori să facă schimburi între ei.

Ne despridem de zona secuimii și ajungem destul de repede în zona Terra Saxonum, la sașii a căror istorie ne spune că au fost chemați în Transilvania de regii maghiari.

Trecem prin Saschiz, comună aflată la poalele unor dealuri împădurite din județul Mureș. Istoricii spun că era cunoscut drept un oraș cu multe bresle – cizmari, olari, zugravi, tâmplari – celebru pentru ceramica sa, smălțuită de obicei în verde. Aproape toate casele din Saschiz, precum și biserica evanghelică fortificată, sunt trecute în patrimoniul UNESCO.

Sașii au adus cu ei principii de organizare pe vecinătăți. Și astăzi mai stau femeile la șezătoare în curte și au constituit o vecinătate, bazată pe ajutor reciproc. Pe vremuri, vecinătatea era formată din locuitorii de pe aceeași stradă sau de pe mai multe străzi alăturate, cam 30 de familii, care contribuiau la buna rânduială a locului, își împrumutau bani sau foloseau la comun uneltele agricole.

„Vecinătatea femeilor”, se susține în interior, dar reușește să pună în aplicare diverse proiecte de economie socială, de educație și de promovare a zonei, cum este de exemplu „Sărbătoarea rubarbărului” care promovează acest produs local prin rețete consacrate.

Continuând drumul și urcușul nostru pe coline și ajungem la Mediaș, unde și împrejurimile lui au fost și sunt și azi cunoscute datorită faimei vinurilor vechi de Târnave, zona fiind supranumită în vechime „Țara Vinului”. Dar altele sunt intențiile pentru care facem un popas domol aici. Este fantastic că de peste 113 ani și o mulțime de schimbări sociale, politice și economice, Teracotă Mediaș produce astăzi aceleași cahle pictate, folosind cuptoarele vechi, rețeta originală de amestecuri de pământ, același număr de manufacturieri și aceeași tehnologie de glazurare și pictare manuală de la 1906.

Fabrica de teracotă din Mediaș a fost inființată în anul 1906 de către sasul Gref Iulius, iar din 2015, fabrica este din nou în proprietatea unui antreprenor sas, Uwe Draser. În arhiva fabricii este adunată o colecție amplă de cahle și mulaje de cahle transilvănene, inclusiv reproduceri după sobe rare de la Muzeul Astra din Sibiu.

Amestecul de argile folosit este foarte important, datorat principalelor trei beneficii funcționale: conductibilitate termică ridicată, capacitate de acumulare rapidă a caldurii şi de a o păstra timp de mai multe ore de la stingerea focului şi rezistenţa la şoc termic datorată arderii cahlelor la temperatură de vitrificare. Soba sau şemineul rezistă astfel timp de cel puţin 50 de ani la cicluri repetate de încălzire.

Despre cuptorul de cahle se spune că este unul dintre cele mai reprezentative artefacte din civilizația românească. Cu toate acestea, meșteșugul fabricării manuale a cahlelor de teracotă a fost aproape uitat la începutul sec XX, moment când sobele au ajuns să fie considerate demodate odată cu apariția sistemelor moderne de încalzire.

Nu plecăm încă din Mediaș, ci descoperim un meșteșug care a ajuns să fie rar întâlnit și practicat: sticlăria.

Dar mai întâi, o scurtă incursiune a istoriei sticlei la Mediaș e necesară. În 192 un grup de industriași au decis să construiască aici fabrica de sticlă. Orașul a fost ales fiind printre primele din România care au avut gaz-metan, încă din anii 1914-1916. Deasemenea, exista mână de lucru, iar râul Târnava Mare oferea nisip cuarțos.

În august 1923 primul cuptor a fost pornit, realizandu-se în principal butelii de culoare verde pentru șampanie şi bere, urmând să producă și sticla albă. Fabrica Vitrometan a ajuns în timp atât un brand național, cât și unul internațional, însă în anul 2015 fabrica s-a închis, punând capăt tradiției de peste 90 de ani în sticlărie a Mediașului.

De apreciat sunt Transilvania Glass, care doresc să ducă mai departe misiunea și meșteșugul producției manuale de sticlărie, picturii și gravurii pe sticlă, salvând o mică parte din matrițe utilaje și scule, oferindu-le unor sticlari posibilitatea să mai sufle obiecte din sticlă. Atelierul este recent amenajat și renovat, iar scopul lor este să ducă mai departe și să continue tradiția sticlăriei în oraș.

Întotdeauna am fost fermecată de felul în care lucrează sticlarii și recunosc că am asistat cu entuziasm. În fotografii puteți vedea cât de minunat a reușit să modeleze un tub de sticlă într-o simpatică decorațiune sau eprubetă. Această ramură a sticlăriei de prelucrare la flacără a apărut odată cu dezvoltarea industriei chimice care avea nevoie de eprubete și pipete care nu se puteau face din pasta de sticlă. Foarte interesant este că fiecare produs finit este model unicat.

Drumul nostru a continuat până la ultima bornă aflată în Drobeta Turnu Severin, la piciorul podului lui Traian. Pe durata celor 10 zile de explorat am documentat experiențele călătorului pe Via Transilvanica, din punctul de vedere al rolului de Etnograf, am avut în prim plan descoperirea bornelor văzute, dar mai ales a celor nevăzute: a meșteșugurilor, tradițiilor și a obiceiurilor întâlnite în rândul comununităților.

Întreaga călătorie a fost intensă, câteodată obositoare, dar fiecare minut a meritat, pentru discuțiile cu oamenii locului, cu săteni, meșteșugari, pentru priveliștile care te lasă fără suflu, pentru poveștile auzite, pentru mâncarea gustoasă și pentru cât de frumoasă este diversitatea culturală, istorică și etnică, a meritat pe deplin.

Zi De Romania este o poveste despre ce înseamnă să privești cu atenție și să împărtășești cu optimism ce ai descoperit în România anului 2021. Pe mai departe, predau ștafeta colegului meu, Vlad Eftenie care continuă documentarea monografiei digitale prin perspectiva lentilelor lui!

Cale bună, drumeți!