“Maghiari, germani și de alte naționalități”. Așa suna formula incluzivă a lui Nicolae Ceaușescu, textul gândit să garanteze, măcar la nivel declarativ, egalitatea tuturor locuitorilor Republicii Socialiste România.

“Și de alte naționalități”. Aflai de ele doar dacă se-ntâmpla să te intersectezi, în viața personală, cu reprezentanții lor. Am avut noroc. Crescută, până la 6 ani, de bunicii de la Brăila, aveam pe aceeași stradă români și greci. Mai târziu, când am aflat că toată lumea avea, de fapt, aceeași naționalitate, m-am prins că pe strada noastră trăiau etnici români, greci, țigani, evrei. Am aflat că, pe vremuri, în Brăila cosmopolită, mai existaseră importante comunități de bulgari și turci. Au fost.

Cine ajungea la Constanța se dumirea că minoritățile de bază ale orașului sunt turcii și tătarii. Târziu am aflat că pe pământuri românești trăiesc și italieni ori albanezi. Și foarte târziu că țara asta numără cam 18 grupuri etnice. Dintre ele, în județul Caraș-Severin trăiesc 11. Cehii, de pildă, numiți de localnicii români “pemi” (o simpatică stâlcire a cuvântului “boemi”/”boemieni”, carevasăzică locuitori ai Boemiei). Sau, semnificativ mai numeroși, croații. I-am întâlnit zilele astea pe Via Transilvanica, în expediția botezată nu degeaba “Rucsacul cu povestiri”. Printre sticlele de apă, ierburile și pietrele adunate de pe drum, plasturi și alte lucruri mai mult sau mai puțin necesare, fiecare membru al grupului urmează traseul tot mai “împovărat” întâmplări și oameni de povestit.

Satul Carașova din Caraș-Severin numără astăzi cam 2.700 de croați. Plăcuțele bilingve, limba pe care-o auzi pe străzi, muzicile care se-aud la bufet ori din mașinile pe lângă care treci, toate-ți spun că aici croații sunt… minoritari majoritari.

Sunt aici de secole (primul din cele trei valuri a ajuns în zonă în veacul al XIII-lea) și, chiar dacă nu mai sunt la fel de mulți ca altădată, au ținut cu dinții de ceea ce-i definește. Cel mai greu le-a fost în comunism, când oficialii români, în complicitate cu statul iugoslav, au inventat limba sârbo-croată și a încadrat și etnia în această struțocămilă. Așa au ajuns copiii comunității să studieze, la școală, o limbă maternă care combina chirilicele sârbești și caracterele latine ale croatei.

Deși crașovenii s-au ținut tari: chiar dacă dialectul lor e arhaic și precede cu sute de ani apariția limbii literare, au reușit să-l păstreze nealterat. Firește, se mândresc cu asta: “Dintre toate dialectele etniilor croate din Europa, pe noi croații din Croația ne înțeleg cel mai bine”.

Am stat de vorbă cu un istoric, o învățătoare și redactorul-șef al revistei croaților. Toți mi-au spus același lucru: educația și credința au legat, de-a lungul timpurilor, comunitatea.

În comunism, ușor nu le-a fost nici cu școala, nici cu biserica. Așa cum nu le-a fost ușor să rămână în țară după 1990. Fiindcă unicul avantaj de până atunci fusese o situație materială excepțională: mulți dintre croați lucrau la minele din Banatul Montan, muncă generos retribuită. Salariile minerilor erau mari peste tot în țară. În schimb cele ale lucrătorilor în minele de uraniu erau (din pricina riscurilor) uriașe. Odată închise exploatările, croații au început să-și caute de muncă dincolo de granițe, către Vest. Pentru că nici alte soluții nu se-arată la orizont: creșterea animalelor a devenit o amintire, la fel și cultivarea pomilor fructiferi. În satul Rafnic, din apropiere de Carașova, mai există un singur cal.

După cel de-al Doilea Război Mondial, întreaga Reșiță se aproviziona cu lapte din satele croaților. Acum, în zonă stânele mai supraviețuiesc ici-colo.

Preocupați să supraviețuiască ei înșiși, crașovenii au pornit către alte țări. Au găsit acolo ce căutau și și-au luat cu ei, firesc, și copiii. Prea puțini au văzut în revenirea la vechile case o opțiune viabilă. “Au mâncat și pâinea singurătății. E greu printre străini. Dar aici ce oportunități au?”. Crașovenii plecați se mai întorc în sat doar de sărbători. E ocazia perfectă pentru ca rudele rămase aici să recupereze timpul pierdut. Și să le amintească, o dată în plus, cine sunt.

Am aflat și noi cine sunt, în doar o zi și jumătate petrecută printre ei. Le-am văzut casele împodobite cu plăci colorate de faianță și spectaculoasele veșminte de nuntă. Am mâncat irezistibilul papricaș de miel și l-am ascultat pe bătrânul Pitzuric, rapsodul care înveseleste și întinerește totul în jur, când pune mâna pe vioară. Am trecut chiar și pe la cimitir, unde crucile sunt doldora de aranjamente florale sclipitoare și chiar lumini, iar mormintele – marcate doar cu movile de pământ.

Totul e trecător, tocmai de asta trebuie să fii foarte prezent în propria-ți viață. Ăsta pare să fie principiul după care se ghidează croații din Carașova. N-ai cum să-i contrazici. În schimb, o idee grozavă ar fi să-i cunoști.