Cronicari digitali

Bucuria lui
"împreună"

Mai mult

Bucuria lui ``împreună``


Pe Via Transilvanica, poate mai mult decât în oricare altă parte, înveți semnificația cuvântului “comunitate”. Oameni legați de lucruri invizibile: dragostea pentru locurile pe care le împart, credința, bucuria de a-și fi păstrat tradițiile și identitatea.

Se întâmplă în Șumița, cătunul izolat cu 50 de suflete din Caraș-Severin unde cehii țin viu și nevătămat spiritul cu care stră-stră-străbunicii lor au pășit pe meleagurile astea. Se întâmplă în Carașova, comuna din același județ populată și de croați, etnie majoritară aici. Se întâmplă în Caransebeș, unde urmașii evreilor care-au trăit aici cu secole în urmă mențin intact un patrimoniu care definește urbea. Sau în Ciungu Mare, Hunedoara, satul cu puțin peste 100 de oameni la care ajungi doar dacă ai mult curaj, rezistență și îndemânare, dar de la care nu mai vrei să pleci, odată ce le-ai popoșit în bătătură.

În toate locurile astea, oamenii te privesc și-ți vorbesc altfel decât “la oraș”. Se poartă altfel cu tine și unii cu alții. Au răbdare. Îngăduință. Zâmbesc. Li se luminează chipul când îți vorbesc, cu sfială, despre cine sunt. Sunt legați cu fiecare atom al ființei de lucrurile pe care le-au făcut pentru ai lor. Un sentiment de apartenență pe care un bucureștean poate l-a pierdut.

Și mai e ceva: oamenii ăștia sunt recunoscători pentru ceea ce li se întâmplă bun. Chiar dacă nu pică din cer, ci e rezultatul muncii lor adesea istovitoare. Din cer le “pică” altceva: sprijinul la care n-au renunțat niciodată. Dumnezeu e foarte prezent în comunitățile de pe Via Transilvanica. Zăbovește mult în Biserica cu hramul Sfintei Ana din Șumița, unde în pupitrele băncilor se odihnesc caiete cu rugăciuni scrise tremurat de mână, în cehă.

În biserica catolică din centrul Carașovei, unde femeile în vârstă, purtând pe cap baticuri cu margine de dantelă albă, privesc cu drag copiii de grădiniță, prezenți la slujba de seară în altar.

În sinagoga sefardă de pe strada Orșovei din Caransebeș, construită în stil maur și gotic, care păstrează pe bănci inscripții cu numele celor care le-au ocupat odinioară.

În biserica de piatră din Densuș, despre care Nicolae Iorga spunea că e “fără pereche în toată românimea”. Românimea din Densuș e tot mai puțină și mai îmbătrânită. Dar nu renunță la ceea ce-o face unică: sentimentul că lucrurile n-au cum să nu meargă, dacă ești muncitor, decent și generos. Determinarea lor pare din aceeași piatră din care le-a fost făcută biserica.

Oamenii de pe Via Transilvanica trudesc fără să se plângă. Așa “au apucat” de la înaintași, așa continuă. Și nici generațiile noi, care-au făcut multă școală și au colindat lumea, nu renunță la felul ăsta de-a face lucrurile. Da, au confort, se bucură de ceea ce le oferă tehnologia, duc viața pe care o știm și noi, ceilalți, în 2022. Dar sunt, în continuare, dispuși să facă oricâte eforturi le cere visul lor. Să-și complice existența cu încă un plan, și încă unul, pentru că doar așa se simte progresul. Pentru că țin morțiș să dea ceva înapoi comunității. E lecția de recunoștință pe care n-ar sticia să ne-o amintim toți, măcar din când în când.

Binele e ușor de făcut. Și, mai ales, ți se-ntoarce. E principiul pe care se sprijină existența oamenilor care știu ce-i greul. Care au trecut prin multe. Care au renunțat la multe, ca să răzbată prin vremuri. Pentru care un străin care bate în poartă la lăsarea serii înseamnă nu o bătaie de cap, ci încă o farfurie așezată pe masă. Încă o poveste de spus și una de ascultat.

Oamenii ăștia stăpânesc firescul. Pentru asta (și pentru multe alte lucruri care-i alcătuiesc) ajungi, inevitabil, să-i respecți. Și să-i fii recunoscător sorții, fiindcă ți i-a scos în cale.

Articol anterior
Articol următor