Am auzit de multe ori: “Bătrânii sunt enervanți. Plicticoși. Obositori. Sunt o povară”. Poate au fost momente în care-am gândit-o. Bătrânii pot părea așa numai fiindcă noi, ceilalți, n-avem suficientă răbdare să-i privim pe-ndelete. Ori să-i ascultăm. Dacă ne-am lua timp să ne-apropiem, am descoperi lumi și povești în care-am rămâne captivi de bunăvoie. Pe Via Transilvanica te intersectezi mai ales cu tineri. E normal: cei care pornesc la drum lung și se-avântă pe poteci dificile sunt oameni în putere. Dar ne-am intersectat, pe traseu sau prin preajma lui, cu oameni feluriți. Mie mi-au rămas în suflet mai cu seamă vârstnicii pe care i-am întâlnit. Rectific: pe care am avut privilegiul să-i întâlnesc.

În Șumița, cătun izolat din Caraș-Severin locuit de cehi, am cunoscut-o pe bunica Amalija. Malči, cum îi spun cei din comunitate, e toată un zâmbet și-o lumină.

Am întrebat-o cum e viața în cătunul care, la recensământul din 2011, avea 89 de locuitori. “E bine, e bine. N-am pensie mare, dar am ce-mi trebuie. Vă-nchipuiți că după război n-aveam nici măcar un leu, să-i dăm poștașului, ca să ne-aducă ziarul?”.

Bunica Malči tace, un pic îngândurată. Dar revine repede la zâmbetul care te topește: “Acum e bine. Când am nevoie de ceva, îmi aduc copiii, de la oraș. Și, din când în când, ajung și eu acolo. Și când vezi câte lucruri poți să-ți cumperi, așa, câte puțin, cu banii pe care-i ai, cum să spui că nu-i bine?”.

Are dreptate. Și binele ăsta te-nvăluie în timp ce-o asculți povestind cum își croiește singură hainele înflorate tradiționale. Îți spune că la o rochie intră 5 metri de material, fiindcă poalele sunt plisate și trebuie să se-nvârtă frumos, când joci la sărbători. O asculți și ți-o imaginezi prinsă-n horă.

Și, cumva, în locul bunicii Amalija se rotește   Malči cea tânără, care visează zâmbind la viitor.

Pe o măgură din Isverna, într-o casă modestă locuiește o bătrână care doar pare ca oricare alta. Femeia palidă, îmbrobodită și acum suferindă e “muma cântecului popular mehedințean”: Domnica Trop. La 84 de ani, e doar umbra celei care, cu glasul ei cutremurător, i-a cucerit pe Ion Dolănescu și Maria Ciobanu. Și care ar fi putut ajunge următorul star al folclorului. Dar viața nu e mereu pe măsura harului. Da, Domnica Trop a primit titlul “Tezaur Uman Viu”. Și pe cel de Cetățean de Onoare al județului Mehedinți. Da, un festival de folclor îi poartă numele. Dar distincțiile, diplomele și laudele oficialităților nu i-au făcut viața mai ușoară. Nu i-au ținut de cald și nu i-au plătit medicamentele.

Când i-am călcat pragul, priveliștea ne-a întristat iremediabil: o bătrână așezată cuminte pe o canapea, abia vorbind, împovărată de prezența unor necunscuți. N-am zăbovit mult. Planurile mari (de a înregistra un interviu) deveniseră ridicole. Ne-am urcat din nou în mașini, am căutat pe YouTube cântecele Domincăi Trop și le-am ascultat în tăcere. Mie, una, mi-au dat lacrimile.

În Ciungu Mare, Hunedoara, trăiesc puțin peste 100 de suflete. La granița cu Alba, în Valea Ră, cum îi spun localnicii. Iernile-s grele aici și le dau mari bătăi de cap. În rest, oamenii locului par să ducă fix cea mai bună dintre viețile posibile: munci, cât e ziua de lungă, și bucurii puține. În Ciungu Mare, tanti Gheorghina (despre care am aflat că are bine peste 70 de ani) își vede, senină de viață: se trezește la 5, îngrijește de ce are-n bătătură și, dacă e vară, merge la câmp. Acum e sezonul fânului, așa că la fân merge.

Într-o zi obișnuită, și-ar vedea de pământ și de orătănii, de acareturi și de familie. Dar uneori Dumnezeu se distrează catapultându-ți în ogradă 20 de străini care colindă pe poteci, prin păduri și peste dealuri. Și care, după o zi de hălăduit, sunt – firește – flămânzi.

Așa că tanti Gheorghina se pune să facă pentru ei ceaune de balmoș și oale cu înturnată. Și, când se lasă soarele pe după copacii din Valea Ră, întinde mese. Mai are răbdare să le și explice, în amănunt, ce-a pus în fiecare mâncare. Și cum se gătește de sărbători prin părțile astea.

Stă să se-ntunece când ne luăm rămas bun. Parcă ne simțim mai puțin vinovați știind că, în sfârșit, femeia asta micuță, subțire și cu ochi albaștri se poate, în sfârșit, odihni. Dar, în timp ce-i cer iertare pentru chinul suplimentar la care am supus-o, o aud: “Ce chin, Doamne ferește? Ăsta-i chin? După ce termin aici, merg la vaci”.

Nu știi dacă să râzi sau să plângi. Te mulțumești să spui “Săru’ mâna pentru masă!” și “Să vă dea Dumnezeu sănătate!”. Ieși copleșit din curtea aia și știi un lucru: pe tanti Gheorghina n-o s-o uiți niciodată.