Părea că făcusem dreapta în loc de stânga și nimerisem la un simpozion de paleontologie. Eveniment deloc improbabil, întrucât, la Muzeul Municipal “Ioan Raica” din localitate, tocmai văzusem un cuib cu ouă de dinozaur, descoperit de însuși muzeograful care ne prezenta exponatele. Cert e că pe acoperișul acestei clădiri vechi accesorizată la modul ludic, intrigant, e cocoțat un pui dolofan de dinozaur, întors cu fundulețul la noi, care pare că n-are de gând să-ncapă pe luminator.

Aflăm mai târziu că gazda noastră îl primise de la un amic din zonă care fix cu asta se ocupă: produce dinozauri prin materiale plastice pentru dino parcuri. Înăuntru, deși urcăm la etajul 1, avem senzația c-am coborât direct în peștera lui Aladin. Dar pentru c-au trecut deja 800 de ani de la Șeherezada, asta e o peșteră cu lămpi electrice. Design de secol 19, accente victoriene, tot ce scrie în manualul de steam punk: roți dințate, piese de motor, lemn nobil, vechi, ceasuri analogice, canapele din piele uzată, inclusiv o ancoră atârnată de tavan pe care Edi – întrucât e cazul să spunem că aici ne aflăm, în studioul producătorului Eduard Schneider – a recuperat-o de la fier vechi. Pur și simplu au “găsit-o” niște “băieți” și au adus-o la un centru de fier vechi din localitate, de unde a preluat-o Edi. O ancoră. De vapor. În Sebeș. Și n-are niciun sens să rămânem așa, cu gura căscată a perplexitate, întrucât devine evident că acesta e doar începutul.

Schiță pentru un eventual muzeu al tehnologiei 

Când intrăm mai adânc, ne ia cu amețeală. Descoperim o fabuloasă colecție – dacă nu cumva exhaustivă – de calculatoare Apple; varii instrumente muzicale

artizanale; o hotă industrială care a încăput la fix, la nivel de milimetri, lângă un tablou electric; radiouri vechi, televizoare vechi, monitoare vechi și un studio virtual;  un interfon de ebonită care a funcționat cândva, în anii ’30, într-un bloc foarte înalt din New York; o cască de stormtrooper; dischete cu fonturi, de pe vremea când așa scriai la calculator: băgai o dischetă cu Times New Roman și-ncepeai să bați în tastatură; nu în ultimul rând, îi descoperim pe băieții de la Loutfire, o trupă de post metal locală, care repetă într-un studio de înregistrări antifonat cu kevlar. Simțeam deja nevoia să bem ceva rece ca să ne revenim din șocul cultural și termic. Nicio problemă: Eduard Schneider are mereu bere la rece, într-un frigider Fram de pe vremuri, perfect funcțional, căruia i-a schimbat motorul și pe care l-a vopsit în negru. Mat, evident.

Gazda noastră simte nevoia să facă puțină lumină în colecții: “În ultimul timp m-am axat pe tehnică de calcul, informatică veche, începând cu anii ’70, întrucât cele din anii ’50 sau ’60 sunt rarissime și îmi depășesc bugetul.” Bref: sunt 400 de metri pătrați de magie. Magie și tehnologie. Imaginație. Pasiune. Dileală. Și istorie. În fond, ne aflăm într-un fost sediu al unei fabrici de marochinărie. Aflăm mai multe intrând în amănunte: “Inițial a fost o fabrică de pălării și plăpumi, după al doilea război mondial. Ambii mei bunici au lucrat aici. Iar cel din partea tatălui a fost director economic o vreme, până ce comuniștii i-au înscenat o fraudă, ca să-l dea la o parte. Iar faptul că sunt aici, acum, e ca un act răzbunare. Acum locul ăsta îmi aparține.”

Omul care le-a făcut pe André(le) să cânte

Eduard Schneider face parte din categoria selectă a profesioniștilor pe care, dacă nu-i știți, e doar din cauză că, dintr-un motiv sau altul, nu le-ați reținut numele. Pentru că de munca lor e oricum acolo, imprimată adânc în miliardele de giga de memorie ai culturii pop, și v-ați lovit de ea – în ultimii 25 de ani, în cazul de față – de zeci și sute de ori.

Puțin context istoric: în anii ’90 și 2000, Edi Schneider a produs albume celebre ale unor artiști precum BUG Mafia, 3 Sud Est, Hi-Q, Don Baxter, Cătălina Toma. Care veneau aici, la Sebeș, acasă la Edi, unde-și amenajase studioul, ca să înregistreze LP-uri după LP-uri. Și, ca să înțelegeți mai bine ce fel de profesionist este Edi Schneider, plusez decisiv: el e producătorul muzical care le-a făcut pe André(le) să cânte. Da, mă refer la Andreea Bălan și Andreea Antonescu. Permiteți-mi, așadar, să conchid că Edi Schneider nu mai are absolut nimic de demonstrat.

S-a născut în Sebeș, în 1970, a crescut în Hamburg, a studiat în Franța, iar după Revoluție, în 1996, s-a întors în țară, ca să lucreze în industria muzicală. Practic, ca s-o revoluționeze, cum s-a mai observat. “Primul meu nume artistic a fost C.R.Bel. Dar celor de la Electrecord, unde am scos primul album, li s-a părut prea abstract. Atunci am ales titulatura DJ Phantom, ca semnătură pentru propria mea muzică.”

Pură coincidență: pe CRBL (ex-Simplu), pe care acum îl știe toată lumea, de la televizor, fără să i se pară nimănui ceva abstract, îl cheamă-n buletin tot Eduard.

O sârmă oțelită înfășurată pe o coadă de mătură    

Arc peste timp: Eduard Schneider a rămas aici, în Sebeș, devenind, ca să dau un singur exemplu de recunoaștere profesională, singurul ambasador Zeiss din Europa de Est. Personal, sunt de părere că studioul lui – care oricum arată ca un muzeu al tehnologiei – ar trebui să devină unul dintre obiectivele turistice esențiale de pe Via Transilvanica. “În ultimă instanță, dacă la un moment dat nu va mai funcționa nimic, nici producția muzicală, nici cea video, o să mă-mbrac în portar și-o să tai bilete – 15 lei adulții – la muzeu.” Cert e că atunci când am ajuns noi, la sfârșitul lunii iulie, voluntarii de la Tășuleasa încă lucrau la marcarea traseului în Sebeș și împrejurimi. Zic că e bine de știut cum mai merg lucrurile pe Via.

Șapte ani a durat amenajarea acestui studio. Muzeu. Comunitate – la modul ideal. “Am gândit acest loc ca pe un hub creativ multivalent, de la fotografie și film, inclusiv green screen, la un studio de înregistrări acustice și electronice. Zic eu că am o colecție măricică de sintetizatoare, drum machines și așa mai departe, peste 100 de unități, plus instrumente electro-acustice unicat, multe fabricate la comandă, care sună într-un anume fel. Ideale pentru muzică de film, dacă mă-ntrebi pe mine.”

N-a inventat el roata, evident. S-a inspirat de pe YouTube, iar prietenii l-au ajutat să le meșterească, să le pună cap la cap. “Unele instrumente n-au nici măcar nume. Altele există, ca prototipuri, iar eu le-am dus nițel mai departe, încercând însă, ca tot românul, să lucrez cât mai ieftin, întrucât unele componente au prețuri prohibite. Ca să-ți dau un singur exemplu, aproape anecdotic: aveam nevoie de niște arcuri foarte lungi, care să transmită o anumită rezonanță acustică. Pe google am găsit doar niște arcuri industriale enorm de scumpe și, oricum, nu puteam să dau specificațiile tehnice precise care mi se cereau. Eu știam un singur lucru: că trebuie să fie nici prea tari, nici prea moi. Râdeau ăia de mine și-mi spuneau că nu se poate face așa ceva. Ei bine, într-un final am primit sugestia unui sudor, un amic de-al meu, care mi-a zis să mă duc să iau o coadă de mătură din piață, pe care să i-o dau lui Nea Lae, s-o prindă la el în strung și să înfășoare pe ea o sârmă oțelită. Iar din arcul ăsta artizanal, scos de pe o coadă de mătură, a rezultat fix sunetul pe care-l căutam.”

Analogic + digital = love

Aș remarca, altminteri, că 400 de metri pătrați pentru o sută de instrumente și o singură persoană e mult, după (aproape) orice standarde imobiliare. L-am întrebat pe Edi Schneider cum se raportează el la ideea asta de spațiu muzeal. “Mi s-ar părea foarte egoist să amenajez un ditai etajul doar pentru mine.

Așa că invit aici tineri talentați, muzicieni, artiști. Dragoș Pamfil, de pildă, Cino pe numele lui de muzician, a accesat niște fonduri europene pentru a-și cumpăra niște echipamente cu care ar fi putut să-și amenajeze un mic studio acasă la el. Dar l-am invitat să-și aducă jucăriile aici, fără să-i cer vreo chirie și punându-i la dispoziție toate sculele mele vintage, analogice, iar acum face muzică aici.”

Pe Alex Ercan l-a cunoscut de curând și i s-a părut remarcabil că la 19 ani e capabil de asemenea performanțe – puștiul, să ne-nțelegem, are 120 de milioane de vizualizări pe YouTube – în condiții aproximativ rudimentare, mixând muzică la el acasă, pe un laptop. Așa că l-a invitat și pe el la studio și i-a pus la dispoziție colecția lui de synth-uri analogice, pe care să le poată utiliza ca plug-in-uri modelate. Practic, l-a sunat și i-a zis: “Încearcă să vezi ce înseamnă the real deal, să pui mâna pe potențiometre adevărate, în loc să tragi de volume cu mouse-ul”. Iar Alex era acolo când am ajuns noi. Am profitat de prilej să  ascultăm niște mixuri noi și să punem un recorder pe masă.

Studiu de caz: 117 milioane de vizualizări cu un singur remix

Alex Ercan e tot sebeșean. De Edi Schneider îl despart, practic, doar 32 de ani și câteva străzi. În vacanțe se întoarcea oricum în România din Olanda, unde studiază Afaceri Internaționale, la Universitatea din Groningen. Așa că atunci când Edi i-a scris pe Mess “Hai la studio, să facem ceva mișto împreună”, lui Alex i-a fost foarte ușor să accepte. În fond, cum să nu vrei să pui mâna să mixezi ceva în cea mai cool clădire din Sebeș?

Remarc că remixul lui Alex Ercan la Astronaut In The Ocean, piesa lui Masked Wolf, a depășit 117 milioane de views și că Alex avea doar 18 ani când l-a executat. Așa că l-am întrebat cum a ajuns aici, pe YouTube, și dacă părinții lui știu cu ce se ocupă. “Am început în clasa a IX-a, când am mers cu gașca la Untold. Mi s-a părut fascinant, așa că apoi am început să caut pe YouTube tutoriale de mix mastering.

Primele piese pe care le-am mixat le-am pus pe Soundcloud, că n-am avut tupeul să le urc pe YouTube. Iar ce mi-a dat motivația să continui cu asta a fost că m-am înscris la un concurs de mixat o piesă a lui Afrojack, organizat de Spinnin’ Records, o casă de discuri olandeză, unde am finalizat pe locul 37 din mii de piese înscrise. Cât despre părinți, ce să zic, avantajul meu e că ei m-au susținut întotdeauna, indiferent de ceea ce am vrut să fac.”

Vestea și mai bună e că Alex Ercan (pe care-l puteți asculta, ci niște deep house, inclusiv la Pro FM și Kiss FM) nu vrea să rămână definitiv în Olanda. Ok, o să mai stea acolo câțiva ani, după ce termină facultatea, pare că oricum mai are ceva muzică de pus în cluburile din Amsterdan și Groningen. “Dar clar m-aș întoarce în România”. Și știți ceva? Îl cred. În fond, există antecedente chiar aici, în Sebeș. Cel mai bun exemplu fiind Edi Schneider. Care – apropo de ce-ar mai fi de făcut pe-aici, prin România, cu tinerii care s-au școlit, asemeni lui, “afară” – mai are de amenajat un spațiu de 400 de metri pătrați. Deasupra, la etajul 2. N-a elaborat chiar un bussiness plan și nici n-are fonduri, momentan. Dar vizualizează deja, mental, o bucătărie complet echipată și opt-nouă camere unde tineri creativi ca Dragoș Pamfil și Alex Ercan să vină de oriunde și să stea aici, dacă au nevoie de cazare. În fond, nu știi niciodată când te pălește inspirația, deci n-ar strica să fii la un etaj distanță de colecția aia de synth-uri analogice.