Sigur c-aș exagera. Dac-aș spune că Reșița are toate șansele să renască pe motiv că proiectul de reabilitare a străzilor din Luncă a participat la Bienala Națională de Arhitectură, aș exagera. Dar nu enorm, nu la modul tabloid, nu cât să-mi iau block pe Facebook de la toți rezidenții din Câlnic, Mociur sau Dealu Mare. Ok, proiectul acesta de urbanism implementat de Primăria Reșița și finanțat din fonduri europene, care este acum prezentat (vezi revista Arhitectura) ca exemplu de bune practici privind spațiul public, a vizat doar șase străzi: Gratz, George Enescu, Nicolae Titulescu, Nicolae Bălcescu, Bielefeld și Parângului. Însă am fost astă vară acolo – Reșița 50:100:150 (Re:member / Re:conect / Re:discover) fiind una dintre destinațiile Cronicarilor Digitali în 2022, pe Via Transilvanica – și pot să afirm că da, reabilitarea asta e un foarte bun mic început.

Numai că, așa cum observa deunăzi Ștefan Bâlici, noul președinte al Ordinului Arhitecților din România, în podcastul acelorași Cronicari, reabilitarea în sine nu e niciodată suficientă. Ce se reabilitează ar trebui reintegrat. La modul ideal – la modul practic, urbanistic, mai exact – clădirile acelea trebuie să reintre într-un circuit social, să li se găsească niște utilități și niște sensuri. Oameni și idei noi care să le populeze. Așa ar trebui să se comporte, civilizat, un oraș vechi care renaște. Din propria lui cenușă de fontă, în cazul Reșiței.

Vestea bună e că a început. Într-o zonă a orașului care acum arată ca un cartier pentru clasa de mijloc de oriunde din Scandinavia, în Luncă, pe strada George Enescu, la numărul 4, am întâlnit un tânăr antreprenor pe nume Robert. Care a muncit mult “afară”, iar acum s-a întors cu o energie care ne poate ameți pe noi,

decrețeii, și un know how aș zice indiscutabil, ca să deschidă un business în Reșița. “Am început să construim MOFTUL în februarie 2021. Găsisem spațiul mic pe care-l vezi, aflat pe strada asta liniștită pe care suntem acum. Și nu ne aflăm în centru pentru că nu ne-am dorit să fim acolo. Am căutat fix asta: un loc departe de gălăgia mainstream, în care să pot să am grijă de 20 de persoane așa cum mi-ar plăcea să aibă cineva grijă de mine atunci când ies în oraș și decid să cheltui niște bani.”

Tinerii pleacă. Am cunoscut unul care s-a întors.

Robert Dragoescu a lucrat ca bucătar în restaurante italienești și internaționale din Germania (dintre care unul cu o stea Michelin – No.15, în Munchen). Mă gândesc că de la nemții ăia o fi învățat să fie atât de chibzuit: într-o primă fază, era convins c-o să deschidă un restaurant de fine dining în Reșița cu 30-40.000 de euro. În urma discuțiilor prelungi cu arhitectul care i-a devenit, între timp, client și prieten (și care, apropo de circuitul social al clădirilor reabilitate, și-a deschis un birou pe aceeași stradă din Luncă), a devenit limpede că suma trebuie dublată. Noroc că avea codurile CAEN de pe vremea când făcea street food într-o rulotă, înainte de pandemie, și o familie care l-a ajutat financiar suficient cât să deschidă la timp restaurantul, pe 13 august 2021. La timp cât să-l închidă peste câteva luni, din cauza restricțiilor. Apoi a revenit, a mai adus un băiat în bucătărie (acum sunt șase angajați, cu totul), iar din calcule rezultă c-o să ajungă la break even în august 2024. Am omis să-l întreb dacă folosește plite electrice sau cu gaz, dar intuiesc că, oricum, singura opțiune de a nu se încurca dramatic în calcule este gătitul la flacără deschisă.

Cert e că oamenii se străduiesc. Practic, așa renasc orașele vechi când renasc: se stabilesc aici (sau, mai bine zis, nu mai pleacă din ele) niște antreprenori tineri, care fac treabă cum au văzut ei că trebuie făcută. Pare un proces natural, imitativ (am învățat în Germania, aplicăm aici). Dar unii dintre exegeții industriei HoReCa din România ar spune că,

mai degrabă, e o chestiune care ține de etica muncii. “Dacă facem o porție de paste, le facem de casă. Sosurile le gândim de la zero. Încercăm să ne aprovizionăm doar de la producători locali, atât cât de permite clima, firește. Că iarna nu-ți prea livrează nimeni legume de la ei din solar. Uite, lucrăm cu Grădina Deal Frumos, de la Anina, de unde luăm pe timpul verii o salată absolut fabuloasă. Și ceapă verde, și gulii, și ridichi, și roșii, până și mangold, sfecla asta elvețiană pe care am început s-o folosim și noi în ultimii doi ani, o luăm de acolo. Carne tot de la noi cumpărăm. Lucrăm cu Romferm-ul, cu Samcom-ul, firme românești care produc, într-o proporție mare, carne de vită maturată.”

Vită maturată – simbolul renașterii gastronomice a unui oraș

Robert susține că e încă loc pe piață, ceea ce confirmă și bănuiala mea că ruinele, în general, și țările astea în curs de amenajare, ca a noastră, sunt pline de oportunități de afaceri. Înainte să deschidă restaurantul lui sugestiv intitulat MOFT (întrucât ce altceva ar putea fi bucătăria fine dining pentru locuitorii unui oraș care obișnuia să se recomande “industrial”?), identificase vreo 30 de locante în Reșița. Puțin, dacă le raportezi la o populație de 73.282 de locuitori, cât a rezultat la recensământul ăla vechi, din 2011. Sau poate enorm, dacă le raportezi la salarii.

L-am întrebat, așadar, pe Robert Dragoescu dacă nu cumva e riscant, businesswise, să se ocupe cu preparate din carne de vită maturată într-un oraș eminamente muncitoresc. “Am exclus din start pensionarii”. Și da, sună puțin cinic, dar Robert are de două ori dreptate: zecile de mii de muncitori de la Combinatul Siderurgic și U.C.M.R. au ieșit între timp la pensie, deci mofturile pe care și le permit țin mai degrabă de Big Pharma decât de HoReCa. Dar la fel de adevărat e că au început să se întoarcă niște tineri. Așa, ca Robert (33 de ani).

“Uite, să-ți zic de gașca mea de prieteni de aici, din Reșița: fiecare dintre ei are în cap câte-un plan, câte-un business, ceva, așa cum au văzut în alte părți pe unde au lucrat. Iar avantajul nostru – mic, dacă te gândești la nivelul finanțărilor, dar care se poate dovedi totuși decisiv – e că aici piața nu e atât de aglomerată ca a voastră, la București”.

“Vino, vezi, încearcă. Meriți mai mult de banii ăia pe care-i cheltui în oraș.”

Ce zice Robert Dragoescu sună logic și constructiv. Doar că, mai ales în orașele astea vechi, dar mici, precum Reșița, oamenii le cam știu p-ale lor. E multă inerție și sunt niște situații. Și nu mă refer neapărat la acel celebru desert pe nume “Pavlova”, a cărei persistență în meniul de la MOFT s-ar putea dovedi, din punct de vedere politic, oarecum neinspirată. “Să-ți dau un exemplu. Când am deschis, în vara trecută, aveam supă Ramen în meniu. Și chiar veneau oameni aici special pentru asta. Dar, ca să-nțelegi situația, erau zile în care ieșeam de cinci-șase ori din bucătărie ca să le explic clienților că, da, scrie acolo, în prezentarea produsului, supă de rață, întrucât zeama din farfurie am făcut-o cu oase de rață. Dar apoi v-am pus carne de porc înăuntru, pentru că asta e rețeta. Iar legumele să știți că ele nu sunt crude. Sunt fierte doar atât cât au avut nevoie. Așa e tipul ăsta de supă. Și mai zicea câte unul: Dar are un gust un pic… Zic da, are, normal că are un gust un pic altfel, pentru că am folosit ulei de susan prăjit, care e mai intens la gust. Sau – de exemplu – ulei de pește. Plus că, vedeți, aveți aicea un ou care e pe jumătate copt în supă. Aș zice că e firesc ca ramenul ăsta să aibă alt gust decât ciorba de perișoare cu care suntem noi obișnuiți.”

Așa că Robert face din când în când ședințe fulger cu angajații, pregătindu-i pentru inevitabilul worst-case scenario. “Fiți atenți ce le povestiți oamenilor când luați comanda, că azi o să vină sigur cineva și o să-ntrebe ce naiba-nseamnă caramelizat aici, la cotletul ăsta de porc.

” Vestea bună e că tinerii prind repede meserie. Noțiunile de bază. Mersul. Ok, reformulez: tinerii care chiar vor să muncească. Vestea proastă fiind aceeași din ultimii ani în HoReCa: criza de personal. La care se adaugă, firește, eterna criză românească de competențe: “Gândește-te că personalul care a venit să-l angajez la MOFT era obișnuit cu vânzarea de sucuri și cafele. Cu gătitul de ciorbe de văcuță.” Înțeleg, așadar, câte progrese s-au făcut cel puțin acolo, pe strada George Enescu, la numărul 4. De unde s-a plecat, cum s-a reabilitat. Exact ce vă ziceam: e un foarte bun mic început.